„Societatea de azi ne împinge spre o utopie impusă“
Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, ne-a acordat un interviu în care vorbeşte despre lucruri ce ţin de organizarea şi abordarea anumitor aspecte din eparhia în care a fost recent întronizat, dar şi despre probleme ale societăţii de azi, ale omului aflat tot mai mult în faţa pericolului însingurării.
Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, prin voia lui Dumnezeu, aţi ajuns Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului. Cum v-au primit credincioşii bănăţeni?
IPS Părintele Ioan: Bine ziceţi că prin voia lui Dumnezeu, că altfel nu s-ar fi împlinit acest lucru. Am fost primit cu multă bucurie aici. Pe dealul Coşeviţei, la intrarea în judeţul Timiş, zeci de credincioşi, preoţi, monahi şi monahii au venit cu tricolorul în mâini şi cu ochii în lacrimi şi mi-au urat cuvinte de bun venit în Mitropolia Banatului. A fost un moment emoţionant şi pentru ei, dar şi pentru mine. Ba chiar am considerat că se retrăieşte momentul Unirii celei Mari, cu cei care veneau din toate părţile la Alba Iulia, aşa după cum şi eu nu am venit singur spre Timişoara, ci însoţit de mai mulţi credincioşi, preoţi şi monahi din Eparhia Covasnei şi Harghitei se întâlneau în acelaşi duh de bucurie şi unitate românească cu cei de aici, din părţile Banatului. Am simţit lucrarea lui Dumnezeu şi orice aş mai spune despre acest moment, cred că ar fi de prisos.
Ce aţi făcut mai întâi după ce aţi fost întronizat ca Mitropolit al Banatului?
Am simţit datoria morală să aduc mulţumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, apoi în mod special Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului, motiv pentru care am şi mers în prima zi după întronizare la Mănăstirea Partoş pentru a oficia Acatistul sfântului. De asemenea, se cuvine să aduc mul-ţumire Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod pentru încrederea acordată şi pentru misiunea încredinţată la cârma acestei istorice eparhii. Aş mai aminti că nu am putut să fac primii paşi în acest drum al crucii Banatului până când nu am coborât cu recunoştinţă scările ce duc la vrednicii mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae Corneanu, care au reuşit să netezească cu multă înţelepciune cărarea celor care vin după ei. Mai mult, au reuşit să aducă un climat de pace cu toate cultele din acest oraş şi să aşeze în locul toleranţei iubirea frăţească.
Dacă aţi amintit de relaţiile cu celelalte culte şi confesiuni religioase, cum vedeţi această provocare, dat fiind cadrul confesional mult mai larg decât cel din Covasna şi Harghita, veţi continua cele întreprinse de înaintaşi sau veţi căuta o altă cale de dialog interconfesional?
Cu siguranţă voi continua să întăresc buna convieţuire dintre culte şi în acest sens la recepţia din ziua de Anul Nou am invitat toate cultele, inclusiv pe cel mozaic, pentru a risipi orice îndoială din sufletele lor, ba chiar am spus că voi da fiecăruia o cheie prin care pot deschide oricând uşa Mitropoliei, această cheie fiind cheia iubirii ce ne apropie unii de alţii, dar mai ales de Dumnezeu. Apoi a urmat Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, unde ne-am întâlnit din nou şi am fost plăcut surprinşi că au fost prezenţi şi reprezentanţii cultului musulman. Cu acest prilej, am întărit încă o dată că avem fiecare o candelă şi o cărare prin această lume ce duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Mai trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel pentru că atâta timp cât în pieptul nostru bate o inimă, înseamnă că suntem toţi creaţia lui Dumnezeu.
Cum vedeţi anul ce abia a început, cum ar trebui să ne raportăm la drumul nostru prin lume, mai ales că nesiguranţa zilei de mâine devine tot mai evidentă?
Anul acesta, declarat Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, ar trebui să-l începem cu rugăciune şi să-l în-cheiem cu rugăciune. Se întâmplă însă că de multe ori punem accentul pe aspectele mai puţin importante ale vieţii cotidiene şi dialogul cu Dumnezeu rămâne mai pe urmă, însă ar trebui să începem de aici, de la relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi atunci toate celelalte se vor adăuga nouă. Spun acest lucru prin faptul că aceasta e misiunea noastră, a Bisericii, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ţara noastră, pentru poporul român de pretutindeni, pentru oastea ţării şi să-i pomenim pe cei care au murit în închisori, lagăre şi deportări, adică pentru toţi eroii şi martirii care s-au jertfit pentru demnitatea, libertatea şi unitatea noastră, a românilor. Rugăciunea este mâna lui Dumnezeu întinsă către semeni, iar dacă nu ridicăm şi noi mâna spre El, ne va fi foarte greu să reuşim să răzbatem prin lume. Chiar şi în Adunarea eparhială de la Timişoara am subliniat câteva din direcţiile ce doresc să le urmărim în acest an, printre care lucrarea filantropică să fie prioritară, Biserica să fie mereu în sprijinul celor aflaţi în suferinţă, să avem în atenţie satele depopulate care se pot destrăma, preoţii care sunt în aceste parohii misionare, bisericile de lemn monument istoric, adevărate tezaure ale culturii şi credinţei neamului românesc şi repet, înainte de toate, să nu uităm să ne rugăm.
Întrucât aţi amintit de importanţa culturală a locaşurilor de cult în definirea identităţii naţionale, considerându-le tezaure culturale, credeţi că în viitor factorul cultural poate deveni determinant la evidenţierea României în spaţiul european?
Identitatea naţională se păstrează prin cultură, cultura fiind ogorul unde cresc florile unui neam. Nu putem vorbi despre cultura naţională fără să amintim contribuţia Bisericii la definirea identităţii noastre ca neam, mai ales că toate evenimentele majore ale neamului s-au realizat cu sprijinul ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor dornici de mai binele acestei naţiuni.
Astăzi, cultura română este supusă efectului globalizării şi, în loc să fie în progres, mai mult asimilează curente şi idei din exterior. Am putea afirma că avem de-a face cu o agresiune culturală externă care nu întotdeauna este de calitate şi nu promovează idei de o înaltă ţinută morală. Se pune însă întrebarea: până unde o cultură poate primi şi elemente din exteriorul său? Dacă nu vom reactiva izvoarele culturii româneşti, riscăm să devenim doar o populaţie care trăieşte într-o regiune din sud-estul Europei. Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem. În spaţiul mental al unui neam se plămădeşte viitorul lui. În cultură se ascund marile taine ale unui neam, iar taina neamului nostru este sfântă deoa-rece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura neamului nostru.
Şi în ceea ce priveşte participarea factorului cultural la evidenţierea României în spaţiul european, putem fi convinşi de acest lucru atâta timp cât o parte din taina lumii este tezaurizată şi în cultura noastră românească. De aceea, avem datoria morală de a păstra acest tezaur pentru că face parte din tezaurul universal al omenirii. Cultura română este şi ea o stea din constelaţia culturii universale.
Aşadar, putem vorbi fără să greşim despre importanţa culturii române în context universal, dar şi despre integrarea ei într-o dimensiune cosmică?
Cu siguranţă nu vom greşi, dat fiind că amplitudinea cosmică a culturii noastre a dovedit-o însuşi ţăranul român. El şi-a construit casă cu pridvor, de unde niciodată nu s-a exclus din universul astral, nu s-a exclus din comuniunea Luceafărului sau a Carului Mare. Ţăranul român şi-a construit pe bolta cerului un car din stele, fiind permanent în dialog cu Lumina din univers. El întreba stelele când să pună plugul în brazdă şi când să arunce viaţa sub brazdă. Prin braţul ţăranului român, Dumnezeu Şi-a continuat actul de creaţie şi a revărsat pe mai departe darul vieţii. Din pridvorul casei sale, românul n-a dialogat doar cu astrele, ci şi cu Cel Care le-a semănat pe albastrul ogor al cerului. Dumnezeu seamănă stele în cer, iar pe pământ l-a lăsat pe om în locul Lui să semene bobul de grâu. Cultura română nu este un adaos la cultura universală, ci este parte integrantă, păstrând în ea marile adevăruri: de unde am venit şi spre ce spaţii siderale ne îndreptăm.
Cum vedeţi omul de azi - mai aproape de Dumnezeu sau mai indiferent de tot ceea ce înseamnă spiritualitate, credinţă, iubire, atenţie pentru celălalt, dat fiind că avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare într-o lume a informaţiilor de tot felul?
Cred că, deşi putem comunica foarte repede oriunde şi oricând, omului de azi îi este frică de iubire, trăieşte tot mai însingurat, precum un val fără ţărm, un val care nu mai îndrăzneşte să sărute ţărmul. Societatea de azi ne împinge spre o utopie impusă. Cu toate că avem atâtea mijloace de comunicare şi reţele de socializare, aşa cum se tot vorbeşte, riscul singurătăţii sau al falselor prietenii este tot mai mare, pentru că nu mai avem în suflete iubirea faţă de semeni, ci dorinţa folosirii semenului pentru utopiile noastre păcătoase, adică folosirea semenului în afara iubirii lui Dumnezeu şi aşa uşor ajungem în prăpastia singurătăţii şi a deznădejdii. Nu aşa ar sta lucrurile dacă am porni de la principiul că omul nu este un adaos prin lume, ci este coroana creaţiei lui Dumnezeu, l-am vedea altfel, am şti să-l cinstim şi am lucra unii cu alţii în comuniune de iubire şi frăţietate, spre bucuria îngerilor şi preamărirea Creatorului nostru.
Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, dacă i-aţi întâlni într-o bună zi pe oamenii care vor citi acest interviu, cu ce le-aţi spune să înceapă spre a nu greşi cărarea ce duce la porţile raiului?
Să nu uite rugăciunea, pentru că toţi cei care se roagă se pot muta o clipă în cer, acolo rugăciunea lor se poate uni cu cea a îngerilor, pentru că împreună suntem chemaţi să ne împărtă-şim din potirul iubirii lui Dumnezeu. Să înmulţească dreptatea, bunătatea şi milostenia, să adauge peste toate iertarea şi cu siguranţă vor primi bucuria cerească ce-i va călăuzi toată viaţa şi astfel având candela iubirii nestinsă vor putea deschide porţile raiului.