Sohatu, satul copilăriei lui Delavrancea

Lăstari crescuţi din rădăcina unui nuc bătrân, tăiat de mult, câţiva salcâmi, vatra de cărămidă a unui cuptor de pâine dărâmat, ruinele bănuite ale unei case sub câteva muşuroaie de pământ şi o mare vegetală care îneacă locul sunt tot ce se mai vede astăzi în satul Sohatu, judeţul Călăraşi, din curtea în care, pe vremuri, se juca Barbu Ştefănescu Delavrancea. Aici locuiau bunicii lui dinspre tată şi tot în satul acesta pierdut în inima Bărăganului trăiesc încă parte din rudele lui, lucru, în genere, mai puţin cunoscut.

„ Am dreptul şi onoarea de a vă spune: «Da, sunt ţăran!». Părintele meu nu a fost nici boier, nici negustor, ci ţăran, clăcaş împroprietărit la ’64… Sunt şi suntem prima generaţiune a neamului care a învăţat carte. În satul Sohatu veţi găsi pe unchii mei, pe verii mei primari, pe verii de-al doilea şi pe toate rudele şi nemeniile noastre, toţi ţărani, foşti clăcaşi şi însurăţei împroprietăriţi“, declara cu mândrie marele prozator Barbu Ştefănescu Delavrancea, deputat de Prahova, în Parlamentul ţării, la 1894. Obârşia vrânceană a familiei lui şi-a asumat-o însă cu demnitate şi bucurie, fixând-o în memoria neamului românesc prin numele cu care a devenit celebru: Delavrancea.

Ştefan „Căruţă-Goală“, starostele

La începutul veacului al XIX-lea, parte din răzăşimea vrânceană din Năruja, „mişelită“, secătuită, deposedată samavolnic de proprietăţi de boierul Constantin Alexandru Ipsilanti, spre a le oferi ca pe propriile-i bunuri vistiernicului Iordache Roset Roznovanu, contra unui împrumut neonorat de câteva pungi cu galbeni, o porneşte la vale, pe firul apelor, stabilindu-se departe de vetrele natale, în inima Bărăganului. Aici întemeiază aşezări noi, precum Radovanu, Nana etc. Cu un asemenea val de oieri au coborât spre Sohatu şi înaintaşii lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Numele tatălui lui apare în documente sub mai multe forme: Gheorghe Ştefănescu, Ştefan, Sohăţianu, Sohăţeanu, Plugaru, Tudoru, Ştefanu etc. La Sohatu şi printre negustorii de grâne din Bariera Vergului, al căror staroste ajunsese, în cartierul Orzari sau mahalaua Delea Nouă, era cunoscut cu numele de Ştefan Tudorică Albu, „Bălan“ sau  „Calbălan“, după caii albi pe care îi înhăma la căruţă, precum şi după poreclele „Încurcă-Muscă“, sau „Ştefan Căruţă-Goală“. Pentru că, în calitate de staroste, umbla cu căruţa goală pe drumul Giurgiului sau Olteniţei, căutând grâne de cumpărat sau depozite de cereale. 

Pe bunicul dinspre tată al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea (prozatorul s-a născut la 11 aprilie 1858, după unii, după alţii la 2 aprilie, în mahalaua  Delea-Nouă, şi a decedat la 29 aprilie 1918 la Iaşi) îl chema Tudor Albu sau Tudorică Albu, poreclit „Bălan“ sau „Calalb“.

În drum spre Sohatu, satul din vis

Străbatem câmpia spre Sohatu, năuciţi de verdele crud al primăverii şi de galbenul orbitor al lanurilor de rapiţă înflorită, mărginiţi de curiozitate şi bucurie că vom călca pe drumul pe care, cu mai bine de un veac în urmă, mergea la bunici, din mahalaua Delea Nouă, din Bucureşti, în dricul căruţii tatălui său, Barbu Delavrancea. Pleca din prispa coşcovită de ploi a căsuţei lor din mahala spre orizontul nemărginit al Sohatului, pentru a-şi purta mai departe, în curtea bunicilor, sau pe malul Mostiştei, imaginaţia şi visele de copil. Ca şi-n alte situaţii, se agăţa de scurteica lungă şi îmblănită cu mârsă neagră a tatălui, cum povesteşte omul de litere Al. Săndulescu, linguşindu-l, mângâindu-l pe obraji şi pe pletele-i rotunjite, rugându-l să-l ducă la bunici cu căruţa, la Sohatu. Să ţină şi el biciuşca şi hăţurile, să uite pentru o vreme de mahala, de rochiţa liliachie în care îl îmbrăca mama, să se simtă şi el bărbat, un alt fel de „căruţă-goală“, pe drumul spre porturile dunărene spre care tatăl său, starostele grânarilor din Bariera Vergului, îşi purta cârdul de căruţe cu grâu sau cu orz.

Acum, ca şi atunci, câmpia respiră aceeaşi taină, aceeaşi chemare, acelaşi misterios ţipăt al unei păsări necunoscute, topite în înaltul albastru, nefiresc de albastru, al cerului. Numai Sohatu este altfel.

Din curtea bunicilor lui Barbu nu au rămas în picioare decât lăstarii unui nuc, crescuţi din rădăcina retezată cu ani în urmă, sălbăticia salcâmilor şi valurile de ştevie, pir şi urzici care îneacă ruinele vechii case, bănuită sub câteva movile de pământ. Şi, într-un colţ, ca şi când ceva totuşi trebuie să vorbească, să mărturisească despre viaţă, despre neuitare, o vatră de cuptor dărâmat, năpădită de buruieni, rezistă timpului, păstrând încă în cărămida ei roasă de ploi mirosul pâinilor răscoapte şi aromele plăcintelor cu brânză sărată de bivoliţă, îndulcită cu gălbenuş de ou îngroşat cu zahăr sau cu stafide. Aici, în această curte părăsită astăzi, inundată de clorofilă, aici, în cătunul Broscari din Sohatu, venea Barbu, mezinul lui Ştefan „Căruţă-Goală“, în vacanţe. Aici spunea sărut-mâna bunicilor, se lăsa momit cu alune şi stafide, ca un răsfăţat, adormind uneori vrăjit în poala bunicii sub nuc, cu basmul zânei florilor reverberând în creier. Neştiutor şi fără de griji, alerga cu picioarele goale, zgâriate, rănite de scaieţi, prin praful cătunului, sau spre fundul grădinii, se căţăra prin zarzări şi duzi primenit de soare, în rostogoliri de râsete şi nevinovate gălăgii. Aici îi învăţa pe verii mai mari sau mai mici jocurile mahalalei lui, de-a „puia-gaia“, „v-aţi ascunselea“, „d-a hâra“, „d-a poarca“, sau pierdea ziua la pescuit pe Valea Rasei.

Amintiri sohăţene despre Barbu

Astăzi, în Sohatu, puţină lume vorbeşte despre Barbu Delavrancea. Trecerea lui prin istoria aşezării s-a ridicat la ceruri ca un fuior de fum. Puţinele rude care i-au mai rămas sunt în vârstă, neputincioase, multe s-au mutat la Domnul şi doar curiozitatea tenace a unor împătimiţi de istorie, cum sunt preoţii Adrian-Lucian Scărlătescu şi Gheorghe Palcău sau fostul bibliotecar Valentin Maliciuc, mai cotrobăie prin vrafurile arhivelor, mai scurmă prin amintirile oamenilor, dedicându-i marelui om de cultură pagini întregi în file de monografie.

„Eu am vorbit cu mulţi bătrâni din sat care l-au cunoscut pe tatăl lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. El a trăit o bucată de vreme în cătunul Broscari din Sohatu, după care s-a mutat în Bariera Vergului. Barbu Ştefănescu Delavrancea venea în sat la bunici. Venea şi pe vremea liceului, în vacanţe. Îi plăcea foarte mult natura. Se ducea pe Valea Rasei, medita, scria. Tatăl lui lua grâu din Sohatu şi-l vindea într-un cartier din Bucureşti, în Orzari. În sat nu mai există decât locul în care rudele lui aveau casă, acolo unde el venea când le vizita. Ultima dintre ele, care a locuit acolo, a fost Ilie Calbălan. Mai sunt rude cu el şi Marin Lulea şi alţii de aici. Este posibil ca prin sat să se mai afle vreo fotografie, ceva cu tatăl lui Delavrancea sau poate chiar cu Barbu“, ne spune domnul Valentin Maliciuc.

Cu sentimentul trecerii anilor

Am pornit spre cătunul Broscari cu părintele paroh Gheorghe Palcău, lătraţi de câinii vecinilor. După câteva minute, am ajuns la curtea unde îşi petrecea vacanţele Barbu Delavrancea: „La noi în sat, multe din rudele lui Delavrancea au murit, iar cele mai tinere nu cunosc mai nimic despre această legătură de rudenie. Îi amintesc pe cei din familia lui Ilie Calbălan, decedat, care l-a cunoscut personal pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, pe Floarea Calbălan, pe Ioniţă Calbălan, şi pe cei din familia Albu. Pe acest loc, prin anii '95-'96, a trăit Ilie Calbălan. Avea o casă ţărănească din paiantă, cu două camere, cu prispă, cu un mic hol, acoperită cu stuf. Bătrânul a decedat prin anii '98-'99. Casa era moştenită de la părinţii lui. În curtea acestei familii venea Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi de aici pleca la pescuit pe lacul Rasa din apropiere. Îmi amintesc că nea Ilie era un om mărunt de înălţime şi că venea des la biserică“, ne mărturiseşte părintele paroh.

„Ne-am salvat“ de înec, „înotând“ prin marea de ştevie, urzici şi pir cât omul, până în malul amiezii. Apoi am părăsit satul din câmpia copilăriei lui Delavrancea, pornind spre mahalaua noastră de astăzi din oraş, cu sentimentul că pentru câteva ceasuri ne-am întors şi noi în copilărie. Dar şi-ntr-un fel pustiiţi, precum marele om de cultură, la gândul că elanurile copilăriei noastre s-au domolit parcă prea repede. De aceea, mărturisim deodată cu el: „Aşa s-a rupt din mine rând pe rând câte un vis, câte o plăcere, câte o iluzie; aşa m-am întristat, m-am ofilit, m-am dezgustat (…) pe ogorul simţurilor şi avântului, m-am trezit cu buruieni uscate, cu mărăcini şi cu cotoare seci… bloc ieratic, produs al întâmplărilor, al albilor cu gloduri…“