Soveja, ca un pansament pe rana uitării

Soveja este ca un pansament aşezat pe rana sângerândă a uitării. Veacurile vieţuiesc aici într-un mioritic suspin atemporal care te face să nu te mai simţi orfan de trecut. Ci, dimpotrivă, matur şi demn, cu carte de identitate milenară, gata să-ţi legitimezi existenţa inconfundabilă în viitorul unei lumi ce se cufundă pe zi ce trece în sine, amestecând laolaltă neamuri şi culturi, cărora le împrumută chipul de staniol al unei unice şi străine identităţi, în care nimeni nu se va mai regăsi cu ale sale. De aceea, un drum într-o toamnă târzie la Soveja echivalează cu o vindecare miraculosă de boala pierzaniei.

Să trăieşti experienţa unică de a te regăsi ca român, cu cele adânci ale fiinţei tale, în urcuşul şi coborâşul molcom al unei cărări ce leagă cerul de pământ, pe care, la vremea frunzei de mesteacăn aprinse de brumele toamnei, coboară şi urcă nevăzute turme de mioare până în patria sfinţilor, nu-ţi trebuie prea multă imaginaţie. Ai nevoie însă de sinceritate şi de credinţă. Căci, păşind în Soveja, intri în Mioriţa ca într-o biserică. Şi, chiar de n-ar fi fost descoperită aici, această baladă, echivalenta neaoşă a începuturilor, Mioriţa tot te-ar include, fie şi numai pentru faptul că eşti român. Dar, mai presus de toate, Mioriţa este un fel de mărturisire de credinţă. Altfel, nu se explică de ce, dar mai ales cum a reuşit, chiar şi atunci când părea uitată, pierdută, zvârlită la gunoi, tăvălită sau arsă în vâlvătăile veacurilor de restrişte prin care a trecut Soveja, să se întrupeze în nunţi, în bocete, în hore, în cântece de leagăn, în tot ce înseamnă respirare a satului, dând viaţă din viaţa ei sovejenilor. Cu un capăt în hrisoave şi cu altul în legendă Istoria Sovejei este ca o punte cu un capăt fixat în vechi hrisoave şi cu celălalt în legendă. Şi, ce este de-a dreptul uimitor, aproape că nu există sovejan să nu le cunoască, chiar dacă nu pe de-a-ntregul, pe amândouă. Aşa că nu este de mirare că, discutând fie cu primarul Costel Pleşa, cu profesorii octogenari Florica şi Iulian Albu, cu profesorul pensionar Constantin Macarie, cu preoţii din cele două sate, Aurel Rusu şi George Nechifor, cu Constantin Dudu, Culea Bărbărău, fie cu copii de pe drum, toţi vor vorbi despre aşezarea lor începând cu începutul. Adică cu istoria şi cu Mioriţa. Din cele aflate de la ei, foarte pe scurt, istoria comunei stă cam aşa: Soveja a existat ca aşezare daco-carpică, şi chiar cu mult mai înainte. La 1616, apare cu numele său arhaic Sohoveja într-un document semnat de Radu Voievodul Moldovei, care întărea un uric vizând mai multe părţi de moşie pentru starostele "Drăguţul Bogdan… a căror ispisoace şi urice de la Petru Voievod, Ieremia Voievod şi Ştefan Tomşa Voievod, i-au fost prădate de leşi…" Legat de originea numelui Soveja, lucrurile nu sunt prea clare. Sunt păreri care susţin că numele ar fi de origine daco-romano-slavă, cumană (în care ar însemna "apă sărată"), bulgară, sârbă (în care ar însemna "noapte" şi "bufniţă"), maghiară etc. Bătrânul rapsod sovejan Nicolae Nedelcu (1862-1954) scrie în epopeea sa, "Istoria satului Soveja şi a locuitorilor săi", că numele aşezării decurge de la apa Şuşiţei, care la începuturi se numea Şuviţa şi, printr-un fel de anagramare, s-a ajuns la Soveja. Explicaţia toponimică traduce numele localităţii "Capătul aşezărilor", adică locul de unde încep "pustietăţile nelocuite". Legenda spune însă că numele comunei ar proveni de la păstorul Sovoş şi de la baba sa Eja şi ar însemna "Plaiul lui Sov şi al Ejei". Comuna începe să fie atestată documentar mai concis înainte de 1645, când a fost zidită Mănăstirea Soveja de către Matei Basarab, odată cu aşezarea pe aceste pământuri a primelor grupuri de ţărani moşneni care fugeau de rumânie (şerbie) din Rucăr şi Dragoslavele, din ţinutul Muscelului de Argeş. Ei au bejenit în zonă în două-trei valuri succesive, aşa că, "pe la 1650, vreo 50 de familii din satele amintite, migrând spre Ţara Bârsei, Pasul Branului, au venit aici, întemeind cele două sate: Rucăreni şi Dragosloveni", cum ne-a spus primarul Costel Pleşa. Istoria mai consemnează ca repere importante ale aşezării exilarea la Soveja în 1647 a lui Alecu Russo, cel ce avea să audă balada "Mioriţa" cântată de o bătrână ce-şi jelea în cimitirul satului fiul trecut la Domnul, pe care a cules-o şi a trimis-o lui Vasile Alecsandri, apoi anul 1868, când s-a născut ilustrul fiu al satului, savantul, academicianul şi geograful Simion Mehedinţi, 1917, anul în care Soveja a făcut parte din triunghiul de glorie al bătăliilor armatei române de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi anii de aur ai "Perlei Vrancei", adică "Staţiunea climaterică Soveja", cu o istorie de peste un veac. Prezentul cu ale sale, mai bune sau mai rele Evident, trecutul se leagă de prezent în mod firesc, chiar dacă Soveja de astăzi nu mai este la fel de strălucitoare ca odinioară. Peste toate însă, ca o aureolă de sfânt, "Mioriţa" îmbracă în lumină existenţa aşezării. Despre problemele Sovejei de astăzi ne-a vorbit primarul Costel Pleşa, aflat în această funcţie de 14 ani: "Comuna are 2.573 de locuitori, o populaţie în descreştere, îmbătrânită din cauza migrării forţei de muncă spre alte zone ale ţării, dar mai ales în străinătate. Comuna, deşi se numeşte Soveja, pe unele hărţi şi în sistemul GPS este trecută Dragosloveni, adică numele unui sat din cele două care o compun: Dragosloveni şi Rucăreni. Populaţia este în proporţie de aproape sută la sută ortodoxă, fiind deservită de două biserici. Există şi o familie de adventişti, venită de curând aici, care a încercat să facă prozeliţi, fără succes însă. Avem o şcoală şi un număr de 245 de copii, de la preşcolari până la clasa a VIII-a, care frecventează grădiniţa şi respectiv şcoala din Dragosloveni. Din lipsă de elevi, am transformat şcoala din Rucăreni în sală de hram, unde locuitorii, cu sprijinul bisericii, organizează diferite activităţi şi ceremonii religioase. Avem un autobuz cu care trasportăm copiii la şcoală. Aproximativ 98 la sută din cetăţeni beneficiază de apă potabilă curentă şi 25 la sută de sistem de canalizare. Am realizat câteva lucruri foarte importante: Pădurea Soveja a fost declarată arie protejată de lege; am reuşit să obţinem declararea neconstituţionalităţii articolului 24 al.1, 3, 4 din Legea 1, în sensul că proprietatea privată este egală, în Constituţie, cu proprietatea publică, punând capăt unui adevărat război cu cei ce obţineau hotărâri judecătoreşti ilegale privind dreptul de proprietate asupra pădurilor. Nu poţi constitui o proprietate privată distrugând proprietatea publică a statului. Am reparat drumul Panciu-Soveja, începând din 2005, şi acum am început demersurile pentru repararea drumului Soveja-Lepşa, apoi spre Braşov. Facem demersuri pentru ca staţiunea Soveja, care a fost un izvor de bunăstare pentru comună, să redevină ceea ce a fost. De anul acesta, avem o subunitate de 20 de pompieri în Soveja, dotată cu o autocisternă, prezenţă care reduce timpul de intervenţie la incendiu la cinci minute, faţă de 45 de minute ca până acum, punând astfel capăt unui aşa-zis blestem al unor maici cărora se spune că localnicii le-ar fi dat foc mănăstirii în 1660. Cert este că în 1998 au avut loc două incendii în care au ars 45 de case, iar în 2005 un incendiu în care au ars cinci case. Am sprijinit de altfel şi ridicarea Schitului Soveja, ca o mulţumire, ca o linişte sufletească". Primarul ne-a mai vorbit şi despre staţia de epurare a apei, despre maşina de colectat gunoiul, adusă din Belgia, despre ideea de a ridica o tabără pentru copiii autişti, un azil de bătrâni, în colaborare cu biserica, un muzeu al satului, despre reabilitarea mausoleului şi a muzeului militar din comună, precum şi despre cimitrul german în care sunt peste 200 de morminte. Apoi, ne-a vorbit despre preocuparea de a crea noi locuri de muncă, în acest sens încurajând activitatea unei firme care dă de lucru la 50 de localnici. Trecutul care plămădeşte prezentul şi viitorul Soveja, cu toate problemele ei actuale, nu poate să se rupă de trecut, chiar dacă unele tradiţii, unele ocupaţii ancestrale, cum este oieritul, aproape au pierit. Nu poate şi nici nu trebuie să se rupă, căci în trecut se plămădeşte deopotrivă prezentul şi viitorul. Există la Soveja oameni care înţeleg bine acest lucru. Unul dintre ei este profesorul Constantin Macarie, a cărui soţie, doamna Florica, este nepoata lui Simion Mehedinţi. Profesorul Macarie conduce Fundaţia Cultural-Ştiinţifică "Simion Mehedinţi-Mioriţa", întemeiată în 1995, continuatoarea unei societăţi culturale de la 1972. Ea a fost înfiinţată pornindu-se de la faptul că "observam cum încet-încet tradiţiile şi datinile erau părăsite. De aceea, am vrut să le revigorăm şi să le practicăm prin tineri. "Mioriţa" se auzea tot mai slab aici. Nu mai sunt rapsozi precum Ana Borja, Ioana Celmare, Ion Panait, Paraschiva Bunghiz, care cântau Mioriţa. Împreună cu prof. Florica Albu am scos mai întâi revista "Flori de munte", în care am publicat primele culegeri de folclor. Acum încercăm să arhivăm aceste nestemate locale. Astăzi, edităm revista "La noi…", canalizată spre trecut, dar şi spre prezent, pentru că dorim să facem o radiografie a tradiţiilor şi obiceiurilor satului", ne spune profesorul Macarie. Fundaţia a organizat întâlniri ale fiilor satului, simpozioane despre balada "Mioriţa", curăţirea pâraielor prin botezul apelor, cu sprijinul preoţilor din comună, a dezvoltat proiecte cu şcoala precum "Comoara din sufletul bunicilor", "Meşteşuguri moştenite", "Şcoala de lângă şcoală", extinzând preocuparea ecologică şi de păstrare a tradiţiilor la nivel european. "Suntem în relaţie cu Asociaţia "Relaţii fără frontiere" din Franţa, cu ai cărei membri ne vizităm reciproc pentru a crea o nouă generaţie de săteni mai sănătoasă fizic şi mental, pentru că avem nevoie de săteni conştienţi de toate probleme cu care se confruntă satul în acest timp al Europei", ne-a mărturisit profesorul Macarie. Profesorul Iulian Albu ni l-a evocat la rândul său pe bătrânul Nicolae Nedelcu, cel care, vorbind despre cei ce s-au bejenit din Argeş la Soveja, spunea: "Au venit aici şi s-au aşezat pe Şuşiţa/ La cea vreme Şuviţa,/ Care în Siret se varsă/ Şi pe noi aici ne lasă/ Unde-i este izvorul/ Rămânând aici cu dorul./ Căci nu s-o şters acea rană/ Deslipirea de la mamă." Şi tot bătrânul, când şi-a căsătorit copiii, a făcut nuntă la Soveja, apoi la Rucăr şi Dragoslavele, "momente imortalizate în versuri pe care soţia mea le-a cules de la el". La final, ca o rugă, cu "Mioriţa" Anei Borja Inestimabilul tezaur de folclor şi tradiţii sovejene este adunat astăzi în lucrarea "Folclor din Soveja", semnată de Florica Albu. Din ea "vorbesc" tinerilor de astăzi "Mioriţele" Anei Borja, Mariei Ghenunche, Paraschivei Bunghiz şi Mariei Cristea. Doinele lui Gheorghe Micu, Mina Tepşanu sau Ioana Brânzaru. Cântecele Lenuţei Mărăştean, baladele lui Petre Tilica, Gheorghe Guică şi altele. Le vorbesc Capra, Leroida, Pluguşoarele, Cântecul de iertăciune de la nunţi, cele de Învelitul miresei, Oraţiile, şi Colocăşeniile, Lăsatul fotei sau pomii de pomană cu darurile şi simbolistica lor. Dar cel mai mult şi mai mult le vorbeşte "Mioriţa". Mai ales cea culeasă în 1966 de la Ana Borja, de 85 de ani, în care testamentul ciobanului, care exprimă concepţia filozofică a poporului în faţa vieţii şi a morţii, nu este încredinţat mioarei, ci direct ciobanilor cu gânduri ucigaşe: "Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai,/ Nu sâce vine-n cale,/ Se coboar-n vale,/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei:/ Unu e vrâcean,/ Unu-i ungurean,/ Unu-i moldovean./ O oaie bârsană/ Ce e năzdrăvană,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace ,/ Iarba nu-i mai place./ Oiţă bârsană,/ Tu eşti năzdrăvană,/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-ţi mai tace,/ Iarba nu-ţi mai place./ Drăguţule bace,/ Dă oile-n coace!/ Mări sau vorbitu/ La apus de soare/ Ca să te omoare,/ Că tu ai oi mai multe,/ Multe şi cornute/ Şi câini mai bărbaţi/ Şi cai negri ne-nvăţaţi./ Măi verilor, măi,/ De mi-ţi omorî,/ Să nu mă-ngropaţi/ În câmp de mohor/ Că prea mi-o fi dor./ Voi să mă-ngropaţi/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi./ Măi, verilor, măi,/ În strunga oilor,/ În mijlocul mieilor./ Fluieraşul meu,/ Verilor să-l puneţi/ În chiotoarea stânii:/ Vântul când a bate/ Prin el o răzbate,/ Fluieraşu-o zice,/ Oile so-r strânge,/ Ele şi m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge./ Măi, verilor, măi,/ Voi când îţi vedea/ Pe măicuţa mea/ Pe câmp alergând,/ Din mână-ndrugând,/ Din gură-ntrebând:/ Măi, ciobănaşi, măi,/ Voi nu mi-aţi văzut/ Un mândru ciobănel,/ Tras printr-un inel,/ Fecioraş de-al meu./ Mustăcioara lui-/ Spicul grâului,/ Ochişorii lui-/ Mura câmpului,/ Două mure coapte,/ Nu coapte la soare,/ Coapte la răcoare./ Întinse pe pământ/ Neatinse de vânt./ Măi, băieţi, măi,/ Sprâncenile lui/ -Pana corbului,/ Feţişoara lui-/ Spuma laptelui./ Mătuşă, mătuşă,/ Noi nu l-am văzut,/ Dar am auzit/ Că el s-a-nsurat/ Da pe cine-a luat?/ Umbra codrului/ Şi-a pământului./ Au avut nuntaşi/ Brazi şi păltinaşi/ Şi i-au dus cununa/ Steaua şi cu Luna."