Strămutaţii

Anul 1956. Pe Valea Bistriţei, nesiguranţa, suferinţa şi teama se amestecau zi de zi în sufletele oamenilor. De şase ani, de când începuseră lucrările la barajul şi la hidrocentrala de la Bicaz, zvonuri că aveau să fie goniţi din casele şi din satele lor, pentru a face loc lacului de acumulare Izvorul Muntelui, veneau în valuri. „Toată apa, câtă o veni, o bem noi“, obişnuiau să spună, ca să prindă curaj. Dar, pe măsură ce timpul trecea, spaima li se înfigea în suflet ca o gheară.

Căldura abia începuse a pocni mugurii. Primăvara se poticnea pe fâşiile de zăpadă de pe dealurile din jur. La fel ca în fiecare an, pe Valea Bistriţei. Ion Iacoboaia scăpase din armată şi se întorcea acasă, la Reţeş. Mintea-i era golită de gânduri. Altădată, venind spre casă, s-ar fi gândit la cum va fi vremea, dacă au mai venit sau nu puhoaie pe Bistriţa, ce mai era de făcut prin gospodărie. Acum nici un gând nu se lega, nu se putea agăţa de nici un plan. Cu un an înainte, când a fost în permisie, comuniştii făceau măsurători prin sat, stabileau cotele apei ce urma să vină şi ameninţau oamenii că trebuie să plece, să lase loc unui lac mare, care avea să le aducă lumină prin sate. Care sate? Ei unde să se ducă? Cum să se îngroape atâta loc sub apă? Doar întrebările astea îi reveneau, sacadat, pe buze, ca bătăile regulate ale unui ceasornic.

De-acasă, anul ăsta veştile au venit rar. N-or fi vrut să-şi facă şi el inimă rea. Cu cât se apropia mai mult de Ceahlău, cu atât îi creştea un nod în gât. Cine ştie ce-o fi prin sat...O frământare cumplită punea, încet, stăpânire pe inima sa, ca sub imperiul unei sumbre presimţiri.

De-atâtea cumpene ale vieţii se săturase. Era copil în cel de-al doilea război, dar îşi amintea bine cum au rămas fără casă, făcută scrum de un schimb de focuri între ruşi şi nemţi. Tatăl i-a murit atunci, „de scârbă“. Pe urmă a venit foametea din â46 şi-abia au reuşit să scape teferi. Cu chiu cu vai şi-au refăcut casa. Şi-acum, să o dărâme cu mâna lor? Să lase baltă totul şi să se ducă pe deal, sub cerul liber, numai cu grămada de grinzi după ei?

Pe seară, muncit de gânduri şi ros pe dinăuntru de grijă, a ajuns la Reţeş. Satul, demolat pe jumătate, nu mai semăna cu nimic din ce ştia. Schimonosiţi de-atâta deznădejde, oamenii nici nu-şi ridicau ochii din pământ să schimbe o vorbă-două. S-a dus glonţ acasă. Mama şi surorile - plânse, cu feţe pământii, slăbite de-atâta supărare… În scurt timp aveau să se despartă unii de ceilalţi şi să plece care-ncotro. Iar satul în care văzuse lumina zilei să-i rămână gravat pentru veşnicie doar în amintire.

Evacuarea

Pe Valea Bistriţei, nesiguranţa, suferinţa şi teama se amestecau zi de zi în sufletele oamenilor. De şase ani, de când începuseră lucrările la barajul şi la hidrocentrala de la Bicaz, zvonuri că aveau să fie goniţi din casele şi din satele lor veneau în valuri. Oamenii dădeau din cap a neîncredere când li se spunea că de la Poiana Teiului şi până la Izvorul Alb şi Secu va fi un fel de mare între munţi, în care-o să se strângă apa Bistriţei. „Toată apa, câtă o veni, o bem noi“, obişnuiau să spună, ca să prindă curaj. Dar, pe măsură ce timpul trecea, spaima li se înfigea în suflet ca o gheară. Până într-o zi când au fost puşi în faţa celui mai sfâşietor şi teribil fapt. Un ordin al guvernului comunist avea să-i transforme în dezrădăcinaţi.

La Ceahlău şi în Hangu, cele mai bogate aşezări de pe Valea Bistriţei, vestea a căzut ca un trăsnet. Prin sate, lumea jelea a moarte. Bătrânii nu voiau să-şi părăsească bătătura. Mulţi au murit de inimă rea. Casele, toate de lemn, cădeau una după alta, ca piesele de domino. Gospodarii nu cutezau să-şi smulgă uşa, să-şi desfacă bârnele, dar veneau militarii, demolau totul şi nu se mai puteau opune.

Ca după potop

Cu sau fără voia localnicilor, strămutarea lăsa în urmă loc gol pentru puhoaiele ce aveau să vină. În comuna Ceahlău, tabloul devenea cutremurător. Rând pe rând, în locul satelor mândre de altădată au rămas doar lemne aruncate aiurea, grămezi de fiare şi cimitirele răscolite. Răpciunele şi Reţeşul au dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Oamenii s-au retras pe Valea Schitului, făcându-şi câte o căsuţă de lemn, pe o palmă de pământ sau pe locul fâneţelor de altădată; s-au ridicat pe dealuri, ca mânaţi de năpastă. O parte din Bistricioara a fost rasă.

În Hangu, în Buhalniţa, satele piereau unul câte unul. „Eram elevi şi ne duceau să strângem fier vechi pe locul unde fusese satul. Erau munţi de fier vechi, găuri pe unde fuseseră fântânile şi beciurile şi bucăţi din temeliile caselor. Era o imagine ca după potop“, îşi aduce aminte doamna Ana Amariei (63 de ani), învăţătoare pensionară din Buhalniţa.

Cei care nu s-au putut desprinde de locurile natale s-au căţărat pe dealurile din jur, făcându-şi câte o căsuţă în locuri pe care altădată n-ai fi bănuit că se poate construi. Au refăcut acolo, sus, vetre noi de sat, păstrând denumirile vechilor aşezări din care fuseseră izgoniţi.

Alţii, mulţi şi aceia, au luat calea pribegiei. La Broşteni, la Dorna, la Târgu Neamţ, acolo unde autorităţile le-au oferit un petec de pământ să-şi întemeieze noi gospodării. Sufletul lor a rămas însă pentru vecie îngropat în albia lacului ce se scaldă azi pe vechiul curs al Bistriţei şi pe pământurile mănoase de pe fostele sale maluri.

Rănile strămutării

58 de ani au trecut de când Ion Iacoboaia se întorcea din armată în Reţeşul natal. Era în 1956. Atunci, s-a strămutat pe Schit, într-o căsuţă de lemn, pe care mai apoi i-a lăsat-o fratelui său. El s-a statornicit mai jos, deasupra buzei lacului, s-a însurat şi şi-a făcut gospodărie. Rănile strămutării nu i s-au tămăduit nici acum pe deplin. Dar azi, la 78 de ani, vorbeşte despre drama petrecută în urmă cu jumătate de veac cu liniştea celui care a luat viaţa în piept, fără a pune prea multe întrebări.  „Ceahlăul, înainte de strămutare, era o comună puternică. Avea mult teren arabil, mulţi gospodari. Cam 4.000-5.000 de suflete şi vreo mie de fumuri (case). Acum e strămutată pe Valea Schitului de odinioară, care ţinea până la Durău. A fost jale mare să iei omul din cuibul lui şi să-l duci…daâ unde să-l duci?! Noi, din 54.000 de lei promişi drept despăgubiri, am primit 18.000 de lei“, îşi aminteşte omul.

Soţia, Eleonora, de loc din Bistricioara, satul vecin, era o copilă când a început strămutarea. N-a uitat nici o clipă cumplita suferinţă a oamenilor. „Am trăit, copil fiind, jalea lor. După ce s-au strămutat cei de pe versantul Bistricioarei, mi-aduc aminte că primăvara răsăreau florile... ca şi cum de-acolo n-ar fi plecat nimeni. Şi era îngrozitor să vezi temelia casei, năpădită de buruieni, şi florile care răsăreau totuşi“, povesteşte Eleonora Iacoboaia.

Neculai Aflorii are 72 de ani. Era flăcău la strămutare. Numai ce-şi terminase de ridicat casa, lângă cea părintească, şi abia pusese două rânduri de draniţă pe acoperiş. S-a mutat pe Schit, într-o căsuţă de lemn cât o cutie de chibrituri. Răpciunele, satul în care s-a născut, n-a mai fost refăcut în altă parte. Harta aşezării i-a rămas însă întipărită în minte, exact aşa cum o ştia de când s-a născut: cu uliţe şi fântâni, cu megieşi şi cu biserica de lemn ce azi poate fi văzută la Muzeul Satului din Bucureşti.

„Noi n-am avut copilărie, noi am plâns“

Din Gura Hangului oamenii s-au ridicat sus, în Chiriţeni, un cătun, la vremea aceea, cu doar 14 case. Mătuşa Ioana Irimie are 83 de ani, dar îşi aminteşte bine de vremurile acelea. S-a mutat mai întâi într-un bordei, apoi  s-a căsătorit cu Ion Irimie, azi în vârstă de 95 de ani, şi şi-au ridicat casa în care stau şi azi. „Cât de greu o mai fost!...S-o tăiat toţi pomii. Aicea era frumuseţea frumuseţilor. Era ca-n rai! Doamne, nici nu pot să-mi mai amintesc ce jale-o fost! Dar dac-o fost voia lui Dumnezeu...“, spune bătrânica şi pe loc o podidesc lacrimile. Din curtea minusculei case în care locuiesc, pe un vârf de deal al Chiriţenilor, a privit toată viaţa la apele lacului, ca la un duh rău.

Buhalniţa şi Hangu erau, înainte de strămutare, două comune de oameni vrednici, întinse pe tot şesul Hangului. Mulţi dintre gospodari nu şi-au părăsit locuinţele până în ultima clipă. Când nu s-a mai putut, s-au cocoţat pe dealuri, acolo unde altădată le erau grădinile. „Copii fiind, noi n-am avut copilărie, noi am plâns. Tot timpul eram ameninţaţi că trebuie să plecăm, să ne mutăm“, explică Ana Amariei, învăţătoare pensionară din Buhalniţa.

Azi, cine trece prin Buhalniţa are sentimentul că micile case s-au căţărat singure pe înălţimi, parcă fugind, privind cu teamă şi deznădejde în urmă, la apele uriaşe ce s-au aciuat între munţi.

 „Momentul strămutării a fost ca un război pentru oamenii de aici. Cel puţin ei aşa şi-l amintesc, pentru că au luat-o întru totul de la zero“, consideră pr. Gheorghe Avarvarei, parohul de la Chiriţeni.

Stigmatul înstrăinării

În 1973, tânărul Mihai Damian ajungea în Ceahlău ca preot paroh. Deşi trecuseră 12 ani de când lacul înghiţise satele de odinioară, durerea celor strămutaţi era încă vie, traumele şi urmările încă se resimţeau. „După 10 ani, oamenii erau încă împărţiţi: localnicii, care avuseseră aici gospodării dintotdeauna, şi cei care veniseră la strămutare. Era o ură între ei. Cei de-aici spuneau: „Au venit calicii peste noi“. Dar ce calici? Ei fuseseră gospodari în satele lor. A trebuit să treacă mult timp până să producă adaptarea acestor oameni, să ajungă la înţelegere, la o înfrăţire între ei“, povesteşte părintele Mihai Damian, paroh şi fost protopop în Protopopiatul Ceahlău.

Strămutarea a ciuntit felul de-a fi al acestor munteni. Minusculele parcele primite pentru a-şi reface casele (5 sau 10 prăjini) erau ca nişte haine cu mânecile tăiate, în care se tot înghesuiau să încapă. „Oamenii aceştia erau obişnuiţi la lărgime. Cum să trăiască în 5 prăjini, casă-n casă cu vecinul?“, explică pr. Mihai Damian.

Unii au primit pământuri pe lângă Târgu Neamţ, Roman sau Paşcani. Chiar dacă nu erau obişnuiţi cu traiul la şes, şi-au durat gospodării, s-au angajat în fabrici şi au mers mai departe. Dar orice-au făcut, tot venetici au fost consideraţi. „Au purtat drama asta cu ei şi dorul de munte. La Căciuleşti - Girov, există Satul Nou, un loc unde au fost strămutaţi şi şi-au făcut case oameni din zona noastră, şi Satul Vechi. Celor veniţi li se spune şi acum  «strămutaţii». Eu am copilărit la bunici, în Căciuleşti, şi-mi povestea bunica despre strămutaţii aceştia că au pătimit mult din partea celor din Satul Vechi. Plângeau şi îşi descărcau bruma de lemn cu care veniseră. Iar cei din sat îi numeau «ciorile», adică veniseră cu vreascuri să-şi refacă «cuiburile»“, povesteşte pr. Cristian Dăscălescu, parohul de la Buhalniţa.

„Tăul ăsta le-a înghiţit toată bucuria tinereţii“

Azi, lacul de acumulare Izvorul Muntelui este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Moldova. Splendida sa aşezare, străjuit fiind de cei doi versanţi, te face să crezi că e acolo de când lumea. Şi te îndeamnă să-i admiri, cu nesaţ, culorile şi feţele, una mai frumoasă ca cealaltă în fiecare anotimp.

Dar oamenii locului văd apele sale în cu totul alt chip. În privirea lor se adună toate blestemele, toată durerea şi toată neputinţa adunate la un loc în triştii ani în care-au trebuit să-şi părăsească pentru totdeauna satele în care s-au născut. „Noi admirăm acum lacul de la poalele muntelui, spunem că-i o zonă mirifică, dar oamenii de aici, bătrânii mai ales, îl numesc tău. Iar tăul ăsta le-înghiţit toată bucuria tinereţii. Când se uită spre lac îşi văd case, grădini, livezi, cimitirele, biserica, părinţii... Unii pur şi simplu refuză să-l privească“, spune pr. Cristian Dăscălescu.