Suferința - realitate universală a vieții umane
Făcând cunoștință cu suferința, încă din copilărie și adolescență, în viața personală și a semenilor săi, Jean-Claude Larchet (n. 1949) este teologul care a publicat, pe plan mondial, cele mai multe și adânci volume despre semnificațiile profunde ale acesteia și despre modul în care ea poate fi transformată într-o cale pozitivă de progres în viața spirituală, într-un drum spre mântuire. Tema asumării și a înfruntării duhovnicești a suferinței este laitmotivul operei sale bogate, care analizează aspecte dintre cele mai actuale pentru lumea și omul contemporan. Teologul francez sistematizează și sintetizează învățătura Sfinților Părinți, oferind lucrări de deosebită valoare nu doar științifică, dar mai ales practică, însoțite de bogate reflecții morale personale, volume în paginile cărora orice suflet cuprins de boală și de întristare își poate găsi alinare și poate întrezări lumina Împărăției, ce se află la capătul lor.
Aprofundând scrierile Sfinților Părinți, teologul francez Jean-Claude Larchet subliniază învățătura acestora potrivit căreia boala este efectul natural și necesar al păcatului primordial, prelungit și amplificat în păcatele și patimile personale. Dincolo de a fi o pedeapsă pentru păcat, celui care reușește să îi descopere profunde înțelesuri spirituale, suferința i se descoperă a fi o cale spre mântuire și desăvârșire.
Efectele păcatului strămoșesc, „înnădit”, repetat, dezvoltat și amplificat prin păcatele personale, suferințele, durerea și boala sunt realități de neignorat ale vieții. Existența umană, la modul general, și cea creștină, în special, solicită o luptă neîncetată împotriva păcatului și a plăcerii cu care acesta ne amăgește. Or, aceasta presupune asceză, înfrânare și disciplinare a trupului, renunțare și supunere a sa, spre descoperirea bucuriilor sufletești și a comorilor spirituale.
Suferința este străină de planul lui Dumnezeu față de lume și față de om. Nici la creație și nici după căderea în păcat a protopărinților noștri, Dumnezeu nu a vrut suferința omului, „coroana” creației Sale, ci încearcă, în diferite moduri și pe nenumărate căi, să îl smulgă din robia păcatelor și să îl conducă spre fericirea veșnică, în Împărăția iubirii Sale neapuse.
După căderea primilor oameni în păcat, Părintele ceresc a căutat „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1, 1) să îl trezească și să îl smulgă pe om din robia păcatului și să îl întoarcă, prin pocăință, la armonia stării sale de sănătate inițială. Prin profeți, iar mai apoi prin Însuși Fiul Său, Cel Unul-Născut, Dumnezeu Și-a arătat iubirea infinită și mila nesfârșită față de creație și față de creatură. Istoria omului, ca individualitate, și a neamului omenesc, în integritatea sa, reprezintă forme ale prezenței Sale în viața colectivă și în cea individuală, chemări și căutări ale omului rătăcit și împleticit în plăcerile lumești și, ca urmare a acestora, în încercări și suferințe.
Viața omului căzut - o cursă epuizantă între plăcere și durere
Profund cunoscător al operei Sfântului Maxim Mărturisitorul, căruia i-a consacrat mai multe monografii, între care și o teză doctorală, Jean-Claude Larchet face, în scrierile sale, ample referiri la cercul vicios plăcere-durere, la originea căruia se află filavtia - iubirea păcătoasă de plăcere. Lumea materială și trupul fizic, oricât de bogate în dezmierdări i-ar părea celui robit de patimi, sunt limitate în posibilități, iar bucuria sau plăcerea pe care o oferă ele este finită. Experimentând caracterul lor finit, sufletul pătimaș trăiește sentimentul eșecului și al golului existențial. Durerea ce urmează aparentei plăceri se cere compensată, iar calea de a se elibera de aceasta, pe care o află omul, este aruncarea, cu și mai multă putere, în brațele plăcerii. Pentru a acoperi și depăși durerea, plăcerea trebuie să fie sporită ca intensitate. Însă, în mod pervers, la capătul acesteia se află o nouă durere, și ea mult amplificată, din care omul caută să evadeze într-o nouă plăcere și mai intensă, provocând o durere mult lărgită, și tot așa, din plăcere în durere și din durere în plăcere, până la moartea spirituală și la cea veșnică. Ruperea acestui lanț și cerc vicios se realizează prin asceză sau nevoință susținută, care inversează oarecum sensul lor. Un adevăr duhovnicesc este acela că lucrurile care provoacă plăcere trupului produc, în final, suferințe pentru suflet, după cum și virtuțile se obțin prin aspre eforturi. Una dintre amăgirile păcatului este iluzia plăcerii infinite pe care o promite, însă omul păcătos află repede durerea declanșată de acesta, după apunerea lui. Dacă păcatul începe prin plăcere și sfârșește în durere, virtuțile sunt anevoioase și greu de dobândit și de împlinit la început, dar, pe măsura realizării lor, îi oferă sufletului bucurii înalte și curate. În timp ce păcatul, ca boală a sufletului, și patimile, ca un „cancer” al vieții morale, lasă în urmă sentimentul pustiirii, al înstrăinării și însingurării față de lume, față de semeni și față de propria fire, virtuțile constituie starea de adevărată sănătate trupească și spirituală.
Foloasele duhovnicești ale bolii
Referindu-se la învățătura Sfinților Părinți răsăriteni, Jean-Claude Larchet subliniază credința acestora potrivit căreia sănătatea nu este în mod obligatoriu bună, dar nici rea, ci „de mijloc”, după cum și boala nu este totdeauna nici rea, nici bună, ci „de folos” celui care, prin încercări și boli, Îl redescoperă pe Dumnezeu și își schimbă în bine viața.
Adevăratul creștin, însă, precum învață Sfântul Ioan Scărarul, le primește și le privește pe toate, bune sau rele, ușoare sau grele, cu un surâs duhovnicesc, al stâncii în fața valurilor vieții. El știe, dintr-o cunoaștere interioară, rod al vieții sale îmbunătățite, că în viața aceasta, bucuriile și necazurile, durerile și mângâierile, căderile și ridicările se alternează, astfel încât bucuriile prezente, trăite în registrul lor inferior și păcătos, mai devreme sau mai târziu, vor conduce spre lacrimi de regret și suferință, după cum și suferințele pătimite spre folos sufletesc și pentru mântuire îi vor aduce alinare și mângâiere încă din această viață.
Precum observa teologul francez, „nu există om care, în cursul existenței sale, să nu fi avut de-a face cu boala. Aceasta este inevitabil legată de condiția umană. Nici un organism nu este perfect sănătos. Sănătatea nu este niciodată altceva decât o stare provizorie între forțele vieții și alte forțe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremație. Chiar când ne credem deplin sănătoși, boala se află deja în noi și va fi de ajuns să slăbească unul sau altul dintre mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să apară, într-o formă sau alta. Și, adeseori, înainte ca noi s-o fi remarcat, ea a și produs deja pagube considerabile”.
Din acest motiv și din perspectivă duhovnicească, este absolut necesar și folositor „să ne asumăm boala și diferitele forme de suferință care o însoțesc, să găsim soluții teoretice, dar, de asemenea, și, mai ales, practice, la problemele pe care ele ni le pun. Fiecare dintre noi, în cursul existenței sale, trebuie nu numai să se aștepte la boală și la suferință, ci, atunci când acestea survin, să continue a trăi și a-și afla, în ciuda lor și în ele, o împlinire”.