Sufletul ca o desfrânată

Profetul Osea este unul dintre cei mai şocanţi profeţi. El ascultă de următoarea poruncă divină, care apare chiar la începutul cărţii sale: "Şi a grăit Domnul către Osea: "Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată!"" (Osea 1:2). Or, în 1 Corinteni 6:16, 18 Apostolul Pavel spune: "Nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". (…) Fugiţi de desfrânare!"

Ar părea că Scriptura se contrazice flagrant. Într-un loc unirea cu o desfrânată este nu numai admisă, ci chiar poruncită de Dumnezeu, făcând parte din chemarea la profeţie adresată lui Osea, iar într-alt loc, unirea cu o desfrânată duce la pierderea moştenirii Împărăţiei cereşti. De altfel cap. 6 din 1 Corinteni detaliază această temă. Actul desfrânării era aspru condamnat chiar de Vechiul Testament. În Decalog întâlnim la porunca a şaptea: "Să nu fii desfrânat" (mai corect "să nu săvârşeşti adulter", ebr. 'al tino'f - Ieşire 20:14). În Pilde 6:32 desfrânarea duce la nimicire: "Cel ce se desfrânează însă cu o femeie este lipsit de minte, se pierde pe el însuşi făcând astfel". În Deuteronom 23:7 se interzice clar: "Să nu fie desfrânată din fiicele lui Israel, nici desfrânat din fiii lui Israel", iar preotul levitic nu avea voie să ia în căsătorie o femeie desfrânată sau divorţată (Levitic 21:7). În Levitic 19:29 desfrânarea aduce cu sine spurcarea ţării: "Să nu necinsteşti pe fiica ta, îngăduindu-i să facă desfrânare, ca să nu se desfrâneze pământul şi ca să nu se umple pământul de stricăciune". Este o concepţie foarte interesantă, aceea după care acţiunea umană are repercusiuni asupra întregului pământ. Revenind însă la Osea, observăm că el nu o singură dată săvârşeşte acest act reprobabil, ci chiar de două ori. În cap. 3 istoria pare că se repetă: "Şi a zis Domnul către mine: "Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie îndrăgită de un prieten, şi totuşi desfrânată"". Unii comentatori susţin că ar fi vorba de aceeaşi femeie, Gomer, ca cea din cap. 1. Alţii însă consideră că este o a doua, plecând evident de la termenul "iarăşi". În textul ebraic există într-adevăr o diferenţă: Gomer este numită "prostituată" (ebr. 'eşet zenunim - 1:2), pe când femeia din cap. 3 este "iubită de un semen şi adulteră" (ebr. 'ahuvat reaâ umena'afet - 3:1). Desfrânarea şi idolatria În literatura biblică se pune problema prostituţiei sacre. De exemplu în 3 Regi 15:12 se arată că regele i-a izgonit pe desfrânaţi din ţară, idee reluată şi în 22:46. În cadrul reformei regelui Iosia se relatează că la porunca lui "au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile ţineau veşminte pentru Astarte" (4 Regi 23:7). De aici s-a acreditat ideea că în religia canaanită, dar şi în cea mesopotamiană, se practica prostituţia cultică. Mărturiile literare din Antichitate se bazează pe textele biblice, dar mai ales pe relatarea lui Herodot (Istorii 1:199), după care femeile din Babilon, fiecare o dată în viaţă, trebuiau să meargă la sanctuarul zeiţei Mylitta (Afrodita, adică Iştar) şi să aştepte până când primesc de la primul bărbat o sumă de bani în numele zeiţei, bani consideraţi sacri (hiron, în dialectul ionic al lui Herodot). Pentru aceşti bani, femeia respectivă avea relaţii sexuale prin care "se sfinţea în ochii zeiţei" (aposiosamene te theo) (cf. Herodotus, I, Books I-II, Harvard University Press, Cambridge / William Heinemann, London, 1975, The Loeb Classical Library, pp. 250-253). Totuşi, noile cercetări au demonstrat că o asemenea concepţie nu are nici o bază istorică, făcând parte din propaganda grecească împotriva orientalilor. Singurele dovezi sunt acte de prostituţie ale unor funcţionare cultice, precum kezertu. Dandamaev menţionează un caz, când templul zeiţei Belet (Iştar) din Uruk deţine o sclavă prin a cărei prostituţie templul obţine venituri. Dacă persoane care aveau legătură cu templul puteau deci să practice aşa ceva, prostituţia în sine nu avea rol cultic, de aceea nu poate fi vorba de o instituţie a prostituţiei sacre în Orientul antic (cf. Hennie J. Marsman, Women in Ugarit and Israel. Their Social and Religious Position in the Context of the Ancient Near East, Brill, Leiden / Boston, 2003, OTS 49, pp. 497-499). Teoria prostituţiei sacre s-a bazat şi pe textele biblice, confundându-se metafora cu realitatea: în limbajul biblic desfrânarea înseamnă idolatrie. De exemplu, în Deuteronom 31:16 apare expresia "a se desfrâna după dumnezeii străini ai pământului aceluia în care va intra". Ieremia spune că Israel s-a desfrânat pe tot dealul înalt şi sub tot pomul umbros, arătând că este vorba de slujirea idolilor (Ieremia 2:20; 3:6). În Judecători 2:17 se arată că fiii lui Israel "se purtau desfrânat mergând pe urmele altor dumnezei şi se închinau acelora". Şi în Numeri 14:33 sau 15:39 se face aluzie la desfrânarea în sens teologic. De asemenea, în Legea sfinţeniei din Levitic se vorbeşte de idolii "după care umblă desfrânând" (Levitic 17:7), iar în 20:5 este dată ca exemplu desfrânarea după zeul Moloh. În 1 Paralipomena 5:25 idolatria este numită "desfrânarea după dumnezeii popoarelor pământului". Sanctuarele de pe înălţimi duc locuitorii Ierusalimului la desfrâu (2 Paralipomena 21:11,13), iar în Înţelepciunea lui Solomon 14:12 se spune: "Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, şi născocirea lor a fost pierderea vieţii". Metafora aceasta a fost dezvoltată însă prima dată chiar de profetul Osea, în sec. 8 î.Hr. (aproximativ între 750-725). Osea a învăţat pe pielea lui, în cele două episoade menţionate, că persistenţa iubirii unui bărbat pentru o femeie care i se dovedise infidelă seamănă cu iubirea lui Iahve faţă de Israel, deşi poporul se arătase infidel: a alergat după alţi dumnezei. Israel, asemănat cu o femeie desfrânată (Gomer, soţia lui Osea), "n-a recunoscut că Eu (Iahve) am fost Acela Care i-a dat ei grâul, nustul şi undelemnul şi i-am înmulţit argintul şi aurul pe care l-a întrebuinţat pentru Baal" (Osea 2:10). Deducem că Israelul atribuia belşugul zeului Baal, zeu al ploilor şi al vegetaţiei, depărtându-se de Iahve. Căutarea altor dumnezei este văzută ca o goană după amanţi: "Ea a zis: "Mă voi duce după iubiţii mei, cei care îmi dau pâine, apă, lână şi in, untdelemn şi băuturi"" (v. 7). Ca un soţ gelos, Iahve Se răzbună: îi pustieşte via şi smochinii, pe care Israelul le considera dar de la amanţi (v. 14), îi arată goliciunea (v. 12), pedepsind-o pentru sărbătorile închinate altor zei, când Israel se gătea cu podoabe pentru iubiţii ei (v. 15). Lovită şi părăsită, Israel îşi va veni în fire: "Ea va umbla după iubiţii săi, dar nu-i va ajunge; îi va căuta, dar nu-i va afla. Şi va grăi atunci: "Merge-voi şi mă voi întoarce la bărbatul meu cel dintâi, că atunci îmi mergea mai bine decât acum"" (v. 9). Hristos ca Mire Simbolistica lui Osea n-a fost continuată doar în Vechiul Testament (cf. Ieremia cap. 2-3; Iezechiel cap. 16 şi 23), ci şi în Noul Testament, unde soţul (Mirele) devine Hristos. În Evangheliile sinoptice, la întrebarea despre ucenicii care nu posteau, Mântuitorul răspunde că atâta timp cât îl au pe mire, prietenii lui nu pot posti; o vor face când mirele li se va lua (Marcu 2:19-20; Matei 9:15; Luca 5:34-35). De altfel şi Sf. Ioan Botezătorul se prezintă în Ioan 3:29 ca prieten al mirelui, "care stă şi ascultă pe mire". În Efeseni 5:23-27, invers decât la Osea, unde iubirea dintre bărbat şi femeie a fost folosită ca model pentru iubirea lui Iahve pentru Israel, iubirea lui Hristos pentru Biserică, trupul al cărui cap este, constituie fundamentul pentru iubirea matrimonială dintre soţi ("Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica" - v. 25). Simbolistica este dezvoltată şi în Apocalipsă, la final Biserica, Noul Ierusalim, fiind prezentată ca o mireasă: "Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei" (21:2). Dar, cel mai important, Sfinţii Părinţii au folosit imaginea matrimonială pentru viaţa duhovnicească. Omul, asemănat cu o desfrânată, care prin păcate s-a depărtat de iubirea curată, este totuşi căutat de Mirele său, Hristos. Iată cum descrie într-o omilie Sf. Ioan Gură de Aur: "Cel mai mare şi mai puternic" a râvnit o desfrânată. Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Da, la firea noastră mă refer. Dumnezeu doreşte o desfrânată? Omul, dacă pofteşte o desfrânată este osândit, iar Dumnezeu o doreşte pe aceasta? Foarte mult! În timp ce omul, însă, pofteşte desfrânata ca să se facă desfrânat, Dumnezeu o doreşte ca să o preschimbe în fecioară. Astfel, pofta omului înseamnă pierderea celei desfrânate, în timp ce dorirea lui Dumnezeu înseamnă mântuirea acesteia. "Cel mare şi puternic" a dorit o desfrânată? Şi de ce? Ca să devină Mire. Şi ce face? Nu trimite la aceasta pe nici unul dintre robi, nu-l trimite pe Înger, nici pe Arhangheli, pe Heruvimi şi Serafimi, ci El Însuşi Se apropie ca un iubit. (…) Vine spre desfrânată şi nu Se ruşinează. Vine la coliba acesteia şi o află beată. Şi cum vine? Nu-Şi goleşte fiinţa, ci Se face aşa cum era desfrânata. Nu la gândire, ci la fire devine ca aceasta, pentru ca să nu se sperie, să nu fugă, văzând că El nu este căzut ca ea. Vine spre desfrânată şi Se face Om. (…) Acest Iubit nu i-a cerut socoteală despre păcate, ci i-a iertat greşelile şi fărădelegile. Şi ce face? O ia pe aceasta şi Se uneşte cu ea. Şi ce-i dă acesteia? Inelul. Care inel? Pe Duhul cel Sfânt" (Despre Rai şi Scriptură. Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Despre "Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta", trad. Victor Manolache, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006 (Nestemate ale literaturii patristice. Omilii 2, pp. 42-44). Urcuşul duhovnicesc poate fi văzut astfel ca o nuntă sfântă (hieros gamos). Sufletul, în greacă la feminin (psyche), trebuie să se purifice de păcate (orice păcat este în ultimă instanţă idolatrie, pentru că alipirea de Dumnezeu este înlocuită cu alipirea păcătoasă de alte lucruri; iar idolatria, am văzut, este desfrânare). Purificat, el se pregăteşte să intre în odaia de nuntă, aşteptându-L pe Mirele Hristos: "Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine!" (Matei 25:6).