„Sufletul omului recunoscător este un suflet sănătos și demn“
„Evanghelia acestei duminici ne arată că recunoștința este firescul demnității umane”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de învățătură rostit duminică, 15 ianuarie, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale.
În Duminica a 29-a după Rusalii, Preafericirea Sa a explicat sensurile duhovnicești ale pasajului evanghelic lecturat la Sfânta Liturghie (Luca 17, 12-19), ce prezintă minunea vindecării celor zece leproși.
Pentru început, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre contextul și specificul vindecării minunate a celor zece persoane bolnave de lepră: „Acești zece leproși sufereau în primul rând din cauza bolii, care deseori era incurabilă. Uneori avea loc o vindecare prin milostivirea lui Dumnezeu, dar cei care se considerau vindecați trebuiau să se arate preoților, care aveau suficiente cunoștințe pentru a vedea dacă era vorba de lepră sau de o altă afecțiune. Preoții certificau dacă boala era cu adevărat lepră și dacă o persoană s-a vindecat de ea, putând astfel fi reintegrată în societate. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, când aude cererea acestor leproși, nu îi vindecă pe loc, ci îi trimite să se arate preoților. De ce Mântuitorul a avut acest comportament? În primul rând, pentru că a vrut să arate din smerenie că El respectă Legea lui Moise, care prevedea că aceia care se considerau vindecați trebuiau să se înfățișeze înaintea preoților. În al doilea rând, Domnul a dorit ca în mod liber acești leproși să poată arăta sau nu recunoștință pentru vindecare. În mod surprinzător, după ce aceștia au pornit la drum, s-au vindecat. Cu alte cuvinte, Iisus i-a vindecat, dar din cei zece numai unul s-a întors să mulțumească, slăvind pe Dumnezeu. Acest lepros, singurul care s-a întors, a arătat recunoștință, în timp ce ceilalți nouă s-au grăbit să ajungă la preoți pentru a li se certifica vindecarea și a se putea reintegra în comunitățile lor”.
Patriarhul României a explicat în continuare cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos ca răspuns la recunoștința arătată numai de unul dintre bolnavii vindecați, acesta fiind chiar samarinean, nu iudeu: „Întrebarea adresată de Domnul în legătură cu ceilalți nouă leproși reprezintă un reproș, întrucât ei erau absenți. Deși Iisus nu caută slava sau lauda oamenilor, El nu îi fericește pe cei nemulțumitori, lipsiți de simțul recunoștinței. Prin această întrebare retorică, îi mustră pe toți cei care sunt nerecunoscători, însă îndată îl apreciază pe cel care, deși este de alt neam, obișnuit fiind cu umilirea și cu smerenia, are o sensibilitate deosebită privind recunoștința. Tocmai pentru că era smerit, a avut și simțul mulțumirii, căzând la picioarele lui Iisus prin care Dumnezeu l-a vindecat. Prin ultimele cuvinte ale acestui pasaj evanghelic, Mântuitorul arată că samarineanul tămăduit era și credincios, și smerit, și l-a lăsat să se întoarcă în comunitatea din care provenea. Acest lepros vindecat a devenit un învățător pentru toți cei care au fost cândva bolnavi și s-au vindecat, care au mulțumit lui Dumnezeu și oamenilor prin care El a lucrat vindecarea lor”.
Preafericirea Sa a expus în continuare câteva explicații pe marginea ideii de recunoștință, arătând că ea nu trebuie să lipsească din viața omului: „Evanghelia de astăzi poate fi numită Evanghelia recunoștinței, fiind cea prin care Mântuitorul Hristos ne arată că recunoștința este firescul demnității umane, că este drept și demn ca omul să mulțumească pentru binefacerile primite de la Dumnezeu și de la oameni. Sufletul omului recunoscător și mulțumitor este un suflet sănătos și demn. Evanghelia celor zece leproși ne mai arată că întotdeauna numărul celor recunoscători este mult mai mic decât al celor nemulțumitori. Așa era în vremea aceea și așa a fost aproape mereu de-a lungul veacurilor. Unul din zece oameni care au primit binefaceri de la Dumnezeu și de la semeni a mulțumit constant. În general, omul, când întâlnește greutăți și necazuri, cere ajutorul lui Dumnezeu, dar îndată ce a scăpat, uită de El și adesea uită și de semeni. O mulțime de părinți și-au crescut bine copiii, dar foarte mulți dintre copii și-au uitat părinții când aceștia au ajuns la bătrânețe, fie pentru că au plecat în altă parte, fie pentru că nu s-au mai îngrijit de ei. Recunoștința este normalul comportamentului omului în relație cu Dumnezeu și cu semenii”.
În încheiere, Părintele Patriarh Daniel a evidențiat și faptul că în data de 15 ianuarie este serbată Ziua Culturii Naționale: „Să învățăm să fim recunoscători și față de toate persoanele care au contribuit la dezvoltarea spiritualității și culturii poporului român. Este bine să reamintim faptul că Biserica a cultivat, de-a lungul istoriei, virtutea recunoștinței, în primul rând față de Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie, dar și față de mulțimea sfinților care s-au rugat în această țară și au sfințit viața poporului prin rugăciunile și faptele lor. Cultura recunoștinței se vede și în cultul eroilor care și-au dat viața pentru apărarea patriei, pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român. Cultura recunoștinței se vede și în cinstirea generațiilor trecute și a marilor personalități care, de-a lungul veacurilor, au fost învățători și luminători ai culturii românești”, a concluzionat Preafericirea Sa.