Țăranii din Poplaca, printre primii emigranți români în America
Istoria arată că emigrarea românilor în America a început încă de la jumătatea secolului al 19-lea și nu este ceva caracteristic doar comunismului și ultimilor 30 de ani, cum poate am fi tentați să credem.
În cartea „Poplaca. O Istorie vie” a doctorului în teologie Emanuel Tăvală este consemnată povestea emigrării țăranilor din localitea Poplaca din Mărginimea Sibiului. Scopul călătoriei lor nu era emigrarea definitivă, ci, așa cum circula zicala printre ei, „Mia și banii de drum”, adică mergeau în America să câștige 1.000 de dolari cu care să se întoarcă acasă. Mii de poplăceni, ca și alți locuitori din Transilvania, au luat drumul Americii în jurul anului 1860 și în anii următori.
Țăranii din Poplaca plecau în speranța găsirii unui trai mai bun, întrucât o duceau extrem de greu sub stăpânirea habsburgică. Unii dintre ei treceau munții în Regatul României, iar alții luau calea Americii. Cei din urmă mergeau mai întâi cu trenul spre porturile europene în care se îmbarcau: Hamburg, Bremen, Fiume, Tristet. În aceste orașe luau legătura cu „agenții navali de emigrare” care îi chestionau despre identitate și despre cauzele emigrării, după care le dădeau o recomandare scrisă. Călătoria cu vaporul peste Oceanul Atlantic dura până la două săptămâni, iar cursele erau asigurate în special de celebra navă Carpathia, care a salvat o parte din pasagerii de pe Titanic. Odată ajunși pe pământ american, transilvănenii mergeau la agențiile de triere a emigranților, arătau recomandarea scrisă și primeau un loc de muncă în funcție de preferința și priceperea fiecăruia. În general, erau trimiși în fabrici industriale și în ferme agricole. Cei care doreau să lucreze în industrie erau angajați ca muncitori necalificați în nordul țării, mai ales în Chicago și Detroit, iar cei care doreau să lucreze în agricultură erau trimiși la marile ferme de animale din Montana, Wyoming și Colorado.
Emanuel Tăvală scrie în cartea sa: „În oțelării și în industria de mașini se câștiga ceva mai bine, dar și munca era mai grea. Se lucra în două schimburi a câte 12 ore pe zi. Muncitorii își duceau mâncarea la serviciu cu sufertașul. Unii locuiau grupați în încăperi mari, de câte 30-40 de paturi, ocupate cu chirie de 60-80 de muncitori (dormind în câte două schimburi). Alții se instalau într-un «bort», un fel de pensiune ieftină, în care «bortărița» gătea pentru locatari”.
Reușeau să adune 1.000 de dolari cam într-un an de zile. Unii dintre sătenii sibieni au rămas defintiv acolo, integrându-se în sistemul american, intrând în asociațiile românești și construindu-și parohii ortodoxe. Alți poplăceni s-au întors la familiile lor în satul din Mărginimea Sibiului, construindu-și case arătoase cu banii câștigați în America.
Un alt aspect important care i-a făcut pe țăranii din Poplaca să plece în America, iar cazul lor este similar cu al multor transilvăneni, l-a constituit izbucnirea Primului Război Monidal. De teamă că vor fi luați la război și obligați să lupte împotriva fraților români de peste Carpați, ei au emigrat. Dar când Statele Unite ale Americii au intrat, în 1917, în război de partea Antantei, mulți români emigrați s-au înscris voluntari în armata americană, făcându-și în acest fel datoria față de România, contribuind și ei la realizarea visului de a scăpa Transilvania de dominația străină și a se împlini Unirea cu Țara.