Tattarescu, Brâncuși și bisericile surori din Stoicănești
„Civilizația cucerește, Biserica sfințește”, spunea părintele Arsenie Papacioc. Un adevăr mărturisit și de Petre Țuțea, cel ce considera că biserica este locul în care „afli că exiști”. Când în aceeași curte descoperi două lăcaşuri de cult, unul vechi, ruinat, impresionant, și altul mai nou, pe pictura căruia și-a pus semnătura Gheorghe Tattarescu și pe rama unei icoane Constantin Brâncuși, sigur trăiești plenar bucuria pelerinului căruia i se revelează adevărul existenței umane și actul sfințitor al Bisericii. Acest dublu sentiment l-am trăit și noi descoperind lăcaşurile surori de la Stoicănești, judeţul Olt.
Ninsese timid cu o noapte înainte de vizita noastră și satul părea mai degrabă un martor al primăverii care cerca marginile așezării, decât o iarnă săracă în zăpadă, pandemică, obosită, stăruitoare doar în sentimentul unei datorii ce trebuia neapărat împlinită. Așa se înfățișa simțirii noastre „ceasul” în care am ajuns în localitatea olteană Stoicănești, unde doi preoți, Fănel Liviu Măgureanu și Gheorghe Ciobanu, păstoresc împreună o comunitate de doar 500 de familii, rărită de nevoi, bătrânețe și neputințe omenești. Ajunseserăm aici să vedem și să ne închinăm în cele două biserici surori, despre existența cărora aflaserăm în orașul nostru de departe, la fel de obosit și pandemic precum Stoicăneștiul, întemeiat de o parte și de alta a Călmățuiului Mare, în celebra Câmpie a Boianului, unde există urme materiale de viețuire și continuitate umană încă din cele mai vechi timpuri până astăzi.
Ruinele unei vechi biserici
Prin 1973, săpăturile arheologice desfășurate în latura estică a dispensarului uman din localitate scoseseră la lumină o necropolă medievală, cu morminte care datau de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Iar la 1 iunie 1526, după cum aflăm din lucrarea lui Traian Zorzoliu, personalitate locală culturală plurivalentă, și a profesorului de istorie de la școala din Stoicănești, Gheorghe Vieru, intitulată „Bisericile comunei Stoicănești”, satul acesta exista înainte de domnia lui Radu cel Mare (1499-1508). Cel mai vechi hrisov domnesc care citează numele așezării datează din 23 iulie 1512, de pe vremea Sfântului Neagoe Basarab. „În apropierea actualului sfânt lăcaş de cult de la Stoicănești se află o biserică mai veche, în ruină, cu hramurile «Sfinții Împărați Constantin și Elena» și «Sfântul Ștefan», zidită între 1818 și 1821, de către șetrarul Constantin (Stoicănescu), ispravnic de Olt, și de soția sa, Anghelina, care din păcate a funcționat doar până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În afară de ruinele sfântului lăcaş, la Muzeul Câmpiei Boianului din Drăgănești Olt se mai păstrează două candele care i-au aparținut, una mică, din argint, și cealaltă mai mare, din alamă placată cu aur. În biserica în care se slujește astăzi la Stoicănești, zidită în 1888-1889 de către Constantin Fântâneanu, de mama sa Elena Fântâneanu și de locuitorii comunei, se mai află alte două icoane pe lemn ce au aparținut vechii biserici, una reprezentând Încoronarea Maicii Domnului, iar cealaltă pe Sfinții Împărați Constantin și Elena, pictate, se pare, de artiști diferiți”, ne pune în temă părintele dr. Ion Rizea, consilier la Sectorul administrativ al Episcopiei Slatinei și Romanaților.
Constantin Șetraru se născuse în Epir, fusese ispravnic de Olt și om de încredere al lui Constantin Ipsilanti, domn al Țării Românești între 1802 şi 1806, îngrijitorul corturilor, sau șetrelor oștirii, ucis de turci în 1828, pe când se afla în foișorul casei, fiind decapitat în fața soției sale, Anghelina.
În această zonă, după cum susțin autorii lucrării „Bisericile comunei Stoicănești”, vechimea creștinismului este dovedită și de ceramica din secolul al VI-lea descoperită la Drăgănești, în care olarul autohton a decorat vasul cu însemnul crucii.
Înainte de biserica ruinată, la Stoicănești a existat o biserică de lemn, sau o biserică-bordei, cum se mai aflau multe în Oltenia, menționate în documentele vremii. Cu timpul, din zidul bisericii ruinate s-au desprins mai multe cărămizi, două dintre ele fiind inscripționate: pe una erau scrise numele celor care au făcut cărămizile (Oprea, Florea și Tomuță), iar pe cea de-a doua se afla un text indescifrabil. În proscomidiarul bisericii vechi, după două secole, se mai putea desluși „pomelnicul titorilor”: Gligore, Mariea, Dumitru, Voicu, Voicu, Marin Dumitru, Costandin, Marin, Anica, Toma, Barbu, Călina, Dumitru, Gheorghe, Dobre, Badea Radu, Stancu Matei Gheorghe, Neacșu Marin, Ilinca, Dumitru, Toader ș.a. Resturile de frescă și cele două icoane de pe micul iconostas, din zona destinată femeilor, dovedesc o credință ortodoxă statornică, o cunoaștere și un deosebit simț al zugravului privind organizarea spațiului, a echilibrului cromatic, dar și a modului cum a folosit linia pentru a susține compozițional picturile fără a face abateri de la stilul iconografic. Această biserică a funcționat până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Lucrările celor doi artiști celebri
Biserica soră a acestui lăcaş s-a ridicat, sub „patronajul Sfintei Treimi”, de către Doamna Elena și senatorul Constantin Fântâneanu, proprietarul moșiei Stoicănești, cu ajutorul locuitorilor și al lui Constantin Patamiano, între 1888 şi 1889. Doamna Elena era fiica șătrarului Constantin Stoicănescu, căsătorită cu polcovnicul Ioniță Bumbeș, și apoi recăsătorită, după moartea prematură a acestuia, cu Ion Fântâneanu, cu care a avut trei copii: Constantin, Elena și Ecaterina. În tabloul votiv din biserică, pe lângă cel al ctitorului se află și portretul mamei lui Constantin Fântâneanu și al soției acestuia, Maria Ungurelu. Ctitorul, Constantin Fântâneanu, personalitate politică a vremii, om influent și cu relații în lumea artistică, a reușit să-l aducă la Stoicănești pe pictorul Gheorghe Tattarescu să picteze sfântul lăcaş. La rândul său, acesta i-a recomandat pentru realizarea catapetesmei Atelierul de sulptură al Școlii de Arte și Meserii Craiova. Artiștii în devenire ai acestei instituții au realizat o lucrare deosebită, o adevărată dantelărie în lemn, în stil baroc, care armonizează perfect cu pictura iconografică a marelui artist. Catapeteasma a fost terminată în 1889, dată la care Constantin Brâncuși era și el elev al acestei școli. Aceasta explică și semnătura lui pe spatele uneia dintre icoane, pe care se află pictată Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Ca și autorii monografiei „Bisericile comunei Stoicănești”, presbitera Mihaela Lală, muzeograf la Muzeul Câmpia Boianului „Traian Zorzoliu”, din Drăgănești Olt, ne-a mărturisit convingerea că semnătura marelui sculptor român de pe icoana de la Stoicănești este autentică: „În 1889, Constantin Brâncuși era elev al Școlii de Arte și Meserii din Craiova. Credem că sfințirea bisericii din Stoicănești, despre care nu există nici o informație în pisanie, a avut loc imediat după terminarea picturii respective, adică în anul 1889, icoanele de pe catapeteasmă fiind lucrate mai târziu, probabil prin 1894. Brâncuși şi-a semnat opera la data scadentă a întregii lucrări: 1889. Icoanele de genul celei realizate de Brâncuși se aplicau, de regulă, ulterior lucrării catapetesmei, nefăcând corp comun cu aceasta. Fiind o lucrare suplimentară, a fost dată spre execuție ucenicului Constantin Brâncuși, care aflând că este o cerere neonorată la timp, a realizat-o și a semnat-o punând pe ea data scadentă a comenzii, an în care el nu mai era elevul școlii, respectiv 1894, Brâncuși având atunci 18 ani. Semnătura lui Constantin Brâncuși, alături de cea a lui Gheorghe Tattarescu, face din biserica de la Stoicănești un edificiu cu o valoare artistică inestimabilă”, ne mărturisește presbitera Mihaela Lală.
Bucuria, ca o pâine aburindă
Călcăm cu sfială interiorul bisericii vechi din Stoicănești. Privim și ne închinăm cu evlavie la icoanele care se mai văd zugrăvite pe pereții vechiului lăcaş ruinat, cu sentimentul că viața, cât ar fi ea de trecătoare, tot păstrează și transmite, tainic, dramul de veșnicie pe care, din nefericire, noi cei de astăzi nu mai știm să-l descoperim și să-l prețuim. O căldură aparte, un fel de îmbrățișare nevăzută ne cuprinde, țintuindu-ne sufletul conectat la izvorul de viață din cer. O altfel de rugăciune, care nu vorbește despre trecut, ci mai degrabă despre speranță și veșnicie, ne îndeamnă să intrăm în biserica soră de alături, unde prezentul nostru continuu, viața fără de sfârșit, ni se oferă, clipă de clipă, ceas de ceas, cu fiecare Sfântă Liturghie care se săvârșește aici. Și cum să nu te bucuri, cum să nu te luminezi la suflet când descoperi atâta taină și frumusețe? Cum să nu te simți protejat de Mântuitorul pictat în cupolă și de sfinții în mărime naturală zugrăviți de Gheorghe Tattarescu în biserica nouă, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, unde cu adevărat „afli că exiști”? Cum să nu vibrezi atingând iconița pictată de mâna lui Brâncuși, cel care peste ani avea să unească cerul cu pământul printr-o coloană fără de sfârșit? Această bucurie nu se poate asemăna decât cu pâinea aburindă pe care o bătrână cu mască pe față o aducea acasă sub braț de la brutăria din sat, cu un fel aparte de respect şi care, văzându-ne, ne-a întrebat ce se întâmplă la biserică în acel ceas la care ea era obișnuită, privind-o, să-i simtă doar liniștea.
Cercetăm tăcuți jur-împrejurul și ascultăm cuvintele preoţilor slujitori ai celor două parohii din sat, Fănel Liviu Mărgineanu și Gheorghe Ciobanu, care ne vorbesc, chiar și în condiții de pandemie și reținută bucurie, despre viață. Despre viața nu tocmai ușoară a enoriilor lor, dar care nutreşte speranță: „Parohiile noastre au în jur de 500 de familii. Foarte mulți tineri au plecat fie la oraș, fie prin alte locuri din țară și chiar prin țări străine. Au mai rămas doar bătrânii în sat, pensionari de la colectiv, care sunt bolnavi. Din acest motiv și prezența lor la biserică este mai scăzută, cum se întâmplă cam prin toate satele de pe aici. Sperăm, ne dorim, și chiar credem că viitorul îi va aduce pe mulți din fiii satului nostru înapoi, ca să dea sens vieții și să asigure continuitatea creștină a acestui loc”, ne mărturisește părintele Fănel Liviu Măgureanu, parohul Bisericii Stoicănești 1.
Am părăsit nostalgici cele două biserici surori de la Stoicănești, convinși că, în pofida cuceririlor civilizației, cărora nu le mai putem ține pasul, unica sfințitoare rămâne Biserica. Iar noi, cei care îi trăim astăzi adevărul, avem datoria de a-l împlini prin viața și dăruirea noastră, fie și numai aflând că în ea descoperim, chiar dacă uneori prea târziu, că trăim.