Teodor M. Popescu, un mărturisitor de la catedră şi după gratii

Zilele acestea, la Bucureşti, la 35 de ani de la trecerea sa la Domnul, teologul Teodor M. Popescu (1893-1973) a fost omagiat la facultatea care l-a avut ca dascăl. Încercăm şi noi să creionăm aici o schiţă de portret a marelui om. Ne-au ajutat la aceasta prelegerile conferenţiarilor care l-au evocat pe Teodor M. Popescu, unii dintre ei foşti studenţi ai profesorului, ajunşi voci de renume în Teologia şi Biserica noastră - IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, acad. dr. Emilian Popescu, pr. acad. dr. Dumitru Popescu, pr. prof. dr. Gheorghe Drăgulin -, dar şi studiile mai tinerilor teologi şi istorici care au luat cuvântul la Simpozionul „Teodor M. Popescu“.

 

 

 

Dintre profesorii pe care i-a avut Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Teodor M. Popescu străluceşte peste ani prin personalitatea sa de mare învăţat, om de o ţinută şi verticalitate exemplară, care a rămas ataşat fără clintire de valorile creştineşti şi româneşti. Teodor M. Popescu s-a născut la 1 iunie 1893, în Boteni, judeţul Dâmboviţa. A urmat cursurile Seminarului „Central“ din Bucureşti (1905-1913), apoi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1913-1919), cu o întrerupere în timpul I Război Mondial, la care a participat ca sublocotenent. A făcut studii de specializare la Facultatea de Teologie din Atena (1919-1922), la care a obţinut doctoratul, apoi a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), dar şi la Facultatea de Teologie protestantă din Paris, la Institutul Catolic din Paris şi la Čcole pratique des Hautes Čtudes de la Sorbona (1923-1925).

 

 

 

 

Un apostol la catedră

 

 

 

 

Întors în ţară, a activat ca profesor pentru disciplinele religioase, la Seminarul „Central“ (1925-1926), profesor de Istorie Bisericească Universală la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1927), apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1927-1959).

 

 

Catedra de Istorie Bisericească Universală, de Patrologie şi cea Patristică i-au fost amvonul de la care a predicat, inegalabil, generaţiilor de studenţi, ca un adevărat „sacerdot nehirotonit“, pentru care calitatea de profesor teolog era o slujbă sfântă. Iată cum el însuşi o vedea: „Un profesor este un apostol - om făcut pentru trudă dezinteresată şi pentru uitare de sine, care priveşte dincolo de răutatea zilei şi de greutatea ei; care nu-şi măsoară munca şi sacrificiile cu pământeasca şi ingrata răsplată; care seamănă ca să culeagă alţii lumină şi foloase, chiar culegând el ponoase“. Crezul său, după care un profesor bun trebuie să fie drept şi conştiincios, îl făcea să aştepte şi de la studenţi aceeaşi rigoare. De aceea, trecea printre profesorii cei mai severi din facultate. „La catedră, în amfiteatru, Profesorul era eminamente profesor: înalt, uscăţiv, cu faţa prelungă şi mustaţa tunsă scurt, îşi citea cursul din foile volante pe care le ţinea cu nişte degete lungi şi osoase, dintre care cel mijlociu al mâinii drepte avea o bătătură cât aluna, semnul creionului muncit în şase dungi; vocea joasă, bărbătească şi aproape monotonă, lipsită de spectaculoasele modulaţii ale vedetelor academice, impunea în sală o tăcere de cristal, vie prin foşnetul de grafit al celor ce-şi luau notiţe“, îşi aminteşte IPS Bartolomeu Anania, care i-a fost student marelui profesor.

 

 

 

 

„Bisericaş perfect“

 

 

 

 

Dar rigoarea academică a lui Teodor M. Popescu era dublată de viaţa sa pe care şi-o călăuzea în aceeaşi lumină a Sfinţilor Părinţi şi în glasul slujbelor la care participa ca smerit cântăreţ de strană. „Patrologul se făcea simţit mai ales în viaţa particulară şi în aceea a apostolatului citadin. Profesorul devenea misionar laic în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Bisericaş perfect, el trecea zilnic pragul de-nchinare şi se ruga la icoană. Nu cred să se fi urcat vreodată la catedră înainte de a fi trecut printr-o biserică. Duminica, se aşeza la strană şi cânta Utrenia, laolaltă cu ţârcovnicii, smerindu-se că o anumită condiţie socială nu-i îngăduie să fie preot. Deseori însă parohul îl poftea să predice; atunci, înveşmântat în stihar de anagnost, marele teolog se revărsa ca un fluviu odrăslit din izvoarele Sfintelor Scripturi şi îmbogăţit prin cereştile afluenţe ale Sfinţilor Părinţi. Nu mai puţină rodire duhovnicească avea în meditaţiile de la sfârşitul vecerniilor sau în conferinţele publice. Era în vocea sa o căldură sacră, un tremur duhovnicesc care venea dincolo de ştiinţă şi erudiţie; venea din trăirea autentică a credinţei autentice. Profesorul cunoştea Patrologia nu numai pe dinafară, ci mai ales pe dinlăuntru; el ştia că Părintele Bisericesc a fost un sfânt şi, ca atare, scrierile lui poartă pecetea Duhului lui Dumnezeu“. Aşa îl evocă acelaşi Mitropolit Bartolomeu.

 

 

Ca profesor, s-a simţit dator să ia atitudine faţă de expansiunea tot mai periculoasă a bolşevismului sovietic, şi a publicat două studii memorabile care, mai târziu, îi vor fi şi note incriminatorii la dosarul penal întocmit de regimul comunist: „Anticreştinismul comunist“ şi „De la Nero la Stalin“ (1942).

 

 

 

 

Cinci ani, stagiu la „academia“ din Aiud

 

 

 

 

În 1959 este arestat şi condamnat la 15 ani de temniţă, confiscându-i-se şi averea, chiar dacă închiderea lui va declanşa proteste în lumea creştină. Perioada aceasta de închisoare, dar şi cea care a urmat apoi, în „libertate“, a fost pentru Teodor M. Popescu, desigur, un supliciu îndurat în numele crucii şi al misiunii pe care a propovăduit-o ani de-a lungul. Un alt fost student de-al dânsului, pr. acad. Dumitru Popescu, îşi aminteşte cu emoţie de insistenţa şi ataşamentul marelui istoric asupra vieţilor martirilor creştini din primele secole cu care, din pronia lui Dumnezeu, a ajuns să se identifice peste veac. Chiar dacă nu a murit în închisoare, a gustat amărăciunea rigorilor închisorii de la Aiud, alături de alţi slujitori sau credincioşi ai Bisericii închişi pentru înalta lor ţinută creştină.

 

 

După eliberare, prin decretul de graţiere din 1963, profesorul a revenit acasă, însă pentru el începea un alt capitol al greutăţilor, fiind respins din mediul didactic. Patriarhul Justinian însă l-a ajutat pe alte căi. Din cauza faptului că nu avea nici un venit, profesorul Popescu a beneficiat de un ajutor bănesc lunar, de la patriarhul Justinian, „în contul pensiei“, lucrând ca bibliotecar la Administraţia Patriarhală, apoi ca diortositor al cărţilor de cult. Tot patriarhul îl numeşte şi inspector patriarhal la relaţii externe bisericeşti.

 

 

La 4 aprilie 1973, marcat de suferinţele fizice, intelectuale şi morale la care fusese supus în anii de detenţie, a trecut la Domnul acest titan al Teologiei româneşti şi mărturisitor al credinţei. Este înmormântat la cimitirul „Sfânta Vineri“ din Capitală, alături de soţia sa, Sofia.

 

 

 

 

19 mii de pagini de manuscris

 

 

 

 

Opera profesorului este impresionantă. Fratele său, Vasile M. Popescu, o estimează la 19 mii de pagini de manuscris. A publicat enorm, original, şi a impresionat prin puterea de abordare a tematicilor: studii, articole, recenzii, cronici, note, predici, care se caracterizează prin erudiţie şi acribie ştiinţifică, cercetare critică a izvoarelor, obiectivitate şi claritate. Unele dintre studii au caracter apologetic şi chiar polemic; altele sunt dedicate filosofiei istoriei şi a culturii. Se remarcă studiile despre istoria creştinismului primar, sinoadele ecumenice, schisma din 1054, încercările de unire, metodologia studiilor istorice.

 

 

Toate se cuvin aprofundate şi văzute în marea lor valoare şi actualitate, atât opera cât şi calităţile acestui mare om care a ştiut să îi ierte pe cei care i-au făcut atâta rău, după cum avea să afirme în mai multe rânduri. În februarie 1964 a spus: „Mă rog pentru sănătatea tuturor care m-au cercetat, care m-au judecat“, iar trei ani mai târziu, potrivit celor spuse de un agent al Securităţii: „A fost închis şi a suferit foarte mult. A fost torturat groaznic, dar a rezistat şi nu şi-a negat credinţa […]. A spus că a suferit, crede şi va crede întotdeauna şi e dispus să moară ca martir pentru credinţă“.

 

 

Dintre numeroasele lucrări referitoare la personalitatea şi activitatea lui Teodor M. Popescu, remarcabile sunt: „Un martir al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu“, de Vasile M. Popescu, 2006; „Studia ecclesiastica“, Pr. lect. dr. Adrian Gabor, 2003; „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, 2007; „Dicţionarul teologilor români“, pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, 1996.