Teologul Olivier Clément laudă Biserica Ortodoxă Română

Între neînțelegerile și controversele privitoare la dosarul Rugului Aprins persistă și aceea despre rolul părintelui Andrei Scrima, implicit al teologului creștin-ortodox Olivier Clément. Fiindcă articolul semnat de cunoscutul teolog francez este adesea invocat, dar rareori cunoscut, îl vom relua, parțial, mai jos.

Am mai scris, fără a intra în substanța acestui articol, în Ziarul Lumina (6 martie 2024). Pe scurt, plecat - cu ajutorul Patriarhului Justinian - cu o bursă pentru un doctorat în India, părintele Andrei Scrima trece prin Franța. Acolo se întâlnește cu câteva personalități ale Bisericii Catolice și ale Bisericii Ortodoxe, între care cu teologul Olivier Clément. După ce află despre câteva realități ale Bisericii Ortodoxe Române, fără acordul părintelui A. Scrima, O. Clément publică un articol admirativ în săptămânalul francez Réforme (nr. 644, 20 iulie 1957). Cum am arătat și în articolul nostru (2024), peste ani, O. Clément va mărturisi că și-a dat seama tardiv de gafa comisă, iar A. Scrima a fost atât de supărat pe el încât abia spre finalul vieții celui din urmă s-au împăcat. Este mărturia lui Olivier Clément făcută în dialogul său cu doamna Anca Vasiliu, publicat în revista Adevărul literar și artistic (nr. 843, 1 noiembrie 2006, pp. 8-9).

Iată câteva fragmente din articolul semnat de O. Clément, intitulat „Biserica Ortodoxă Română sau Miracolul Rugului Aprins” (în traducerea aflată în dosarul Rugului Aprins):

„Un călugăr român în trecere prin Paris ne-a dat de curând informații deosebit de importante despre viața religioasă din țara sa. Ne-a arătat cărți manuscrise. El ne-a luminat «din interior», precizând informațiile de care puteam deja să dispunem. Intim al patriarhului, el a insistat asupra dorinței Bisericii române de a se apropia de creștinii din Occident. Fie ca rânduielile ce vor urma să deștepte în cei ce le vor citi o dorință asemănătoare, fie ca ele să dezvăluie prietenii necunoscuți.

Mai întâi câteva cuvinte despre condițiile de viață ale Bisericii române...

Astfel, conducătorii Bisericii române, tocmai pentru că au înțeles că în fața prăpastiei ateismului nu există alt răspuns decât cel religios, au știut să interpreteze orânduirea noului regim ca o chemare a Provi­denței către pocăință și interiorizare. S-a văzut chiar majoritatea mănăstirilor, autorizate prin reforma agrară să păstreze un sfert din pământurile lor, renunțând de bunăvoie la acestea, spre marea surpriză a comisiei guvernamentale, pentru a se consacra cu exclusivitate muncii și rugăciunii. Multă vreme asociată exercițiului puterii politice (în 1938, patriarhul Miron Cristea era prim- ministru), Biserica română, oricare ar fi viitorul politic al țării, nu mai vrea să domine, ci să convingă, doar prin armele spiritului.

În acest cadru, o imensă muncă de adâncire este în curs, deopotrivă spi­rituală și intelectuală. Când co­mu­­niștii, în 1948, au preluat în între­gime puterea, intelectualitatea româ­nească era complet occidentală, prodigios cultivată, neliniștită, avidă deja de absolut. Regimul, fără s-o dis­trugă (spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în Rusia după 1917), a redus-o la tăcere, a constrâns-o involuntar la rugăciune. Pretinzând totalitatea, marxismul cerea un răspuns total. Atunci s-a produs un fenomen de imensă însemnătate: convertirea intelectualilor. Convertirea la ortodoxie, în realitatea ei cea mai adâncă, adică în spiritualitatea isihasmului (de la grecescul hesychia, care înseamnă liniște, pace, plenitudine interioară), al cărui nume abia începe a fi cunoscut în Occident, este Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Inimii. Astfel, convertirea intelectualilor a atras după ea renaș­terea și purificarea monahismului. (...)

Această adâncire spirituală este însoțită de o elucidare intelectuală, nu «filozofică», în sensul unei complaceri în raționalizare, îmi spunea interlocutorul meu, ci «filocalică», în întregime subordonată frumuseții interioare a creștinului (se numește filocalic - adică dragostea de frumos în Orientul creștin - o culegere de texte, mai ales patristice, dar și moderne, consacrate spiritualității).

În jurul acestor savanți se află, deopotrivă, oameni de rugăciune, ca preotul Coman, profesor de patrologie, profesorul Tudor Popescu, istoriograf al Bisericii și specialist în problemele ecumenice, preotul Dumitru Stăniloae, profesor de teologie mistică; se desfășoară o mare muncă de sinteză teologică. Acești intelectuali creștini sunt de asemenea la curent cu toată mișcarea gândirii și a științei din Occident. Aceasta nu numai până în 1948, dar și azi (lucrările de peste hotare ajung mai greu de doi ani). Opera lor, depășind cu mult provocarea materialistă, răspunde mai ales filozofilor existen­ței și gnozelor impersonale ale Asiei. Astfel, cursul preotului Stăniloae, al cărui text litografiat l-am avut în mână, este în întregime construit în jurul misterului persoanei, pentru a marca dife­rența ireductibilă dintre «dumnezeirea» creștină și absorbirea în impersonalul metafizicilor orientale.

Tot acest efort culminează într-o operă monumentală: publicarea în curs, la Sibiu, a unei Filocalii româ­nești, care va fi cea mai completă dintre Filocaliile ortodoxe, pornind de la părinții pustiei până la stareții ruși din secolul al XIX-lea. Patru volume mari, in-octavo, au apărut deja, pe care le-am putut strânge laolaltă. (...)

În ceea ce privește pietatea populară, conducătorii Bisericii se străduiesc să asigure trecerea de la o religie «organică» la o religie personală. Până la venirea comunismului, într-adevăr, țărănimea română trăia creștinismul prin intermediul unui folclor mereu creator, în care se exprima, fără degenerescență magică, ci reînnoită, dimpotrivă, prin Evanghelie, o minunare foarte pură în fața prezenței cosmice a lui Dumnezeu. (...)

Această renaștere ortodoxă s-a făcut în jurul unui «strigăt de apropiere», care a fost uneori lozincă și uneori parolă: Rugul Aprins. Rugul Aprins este plin de semnificații pentru spiritualitatea ortodoxă; să cităm, fără a le epuiza, revelația numelui divin, haina lui Dumnezeu, cuprinzând fără a-l consuma focul Logosului, sfântul pe care divinitatea îl îmbrățișează, dar nu îl depersonalizează. Acesta este semnul, aceasta este inspirația care le-a permis ortodocșilor români să se recunoască și să se întărească pentru a face încercarea purificatoare. Rugul Aprins este mai ales focul rugăciunii, continuu reînsuflețit în inimi, și de aceea textul cel mai caracteristic al Bisericii române contemporane este fără îndoială acest Imn, Acatist, închinat Rugului Aprins, scris în acești ultimi ani de călugărul Agathon și care reprezintă o adevărată culme poetică a isihasmului. (...)

Astăzi, ortodocșii români suferă din cauza singurătății lor. Ei apreciază Occidentul creștin, dar Occidentul creștin îi ignoră. Ei doresc să înmulțească schimburile cu noi, să facă cunoscute rezultatele căutărilor lor, să angajeze un dialog viu. Un asemenea dialog ar situa în profunzime ecumenismul. Este o șansă care nu trebuie neglijată.”

...Așadar, un articol relativ banal, care conține și percepțiile edulcorate ale autorului, pe alocuri (la care am renunțat aici), dar care ilustrează câteva adevăruri neștiute în Occident despre Biserica Ortodoxă Română. Numai că teologul francez, bine intenționat, uitase contextul politic în care a publicat acest articol! Spre deosebire de Franța, România (încă) era ocupată de trupele sovietice, în Ungaria tocmai se produsese cu câteva luni în urmă revolta împotriva comunismului. Conducerea României încerca să convingă trupele rusești să părăsească țara, și pentru a câștiga încrederea ocupantului a reînceput acțiunea de represiune politică ce avea să culmineze cu arestarea lotului Rugului Aprins, a lotului Noica-Pillat etc.

Articolul sus-menționat se regă­sește într-adevăr în dosarul Rugului Aprins, dar cine va cerceta cu atenție întreg dosarul va ajunge la concluzia firească: nu a avut absolut nici un rol. Martirii Rugului Aprins erau deja urmăriți și ar fi fost arestați indubitabil cu sau fără cele publicate de teologul O. Clément.