Mărturia teologului Olivier Clément despre Rugul Aprins

O reală cercetare a informațiilor privitoare la personalitățile Rugului Aprins și a lucrării acestora presupune o verificare, încruci­șa­tă, din multiple surse. A ne limita strict la dosarele de anchetă ale poliției politice înseamnă a rămâne captivi și a face jocul Securi­tății de odinioară. Voi aduce mai jos un exemplu în care dosarele existente astăzi la CNSAS joacă un rol minor, realitatea fiind zugrăvită cu acu­ra­tețe însă de mărturiile unor oameni de bună cre­dință, direct implicați. Este vorba despre una dintre dezinformările poliției politice comuniste care, pe alocuri, s-a rostogolit până în prezent.

Mai întâi, iată una dintre mărturiile profesorului Alexandru Mironescu, arestat și el în lotul Rugului Aprins (1958):

19. VIII 1967 Vreau de asemenea să notez din nou că nu ne-a „băgat” nimeni la pușcărie. A pune faptul pe seama lui A. [Andrei (Scrima)] sau a lui M.A. [Mihail Avramescu] sau a lui T.J. [Titi (Constantin) Joja] - culmea! -, cum am auzit spunându-se de unii, înseamnă ori a fi de rea-credință, ori a da curs unor resentimente personale, ori a avea o socoteală obscură, ori a vorbi în necunoștință de cauză și dintr-o fantezie de roman polițist. Atunci, prin anii aceia de arestări nenumărate, mentalitatea polițistă alterase multe imaginații. Nu e cazul să mă apuc să povestesc niște lucruri încheiate. Sunt însă în măsură să fac niște afirmații, ca o concluzie, iar ele să fie luate cu toată greutatea lor. („Admirabila Tăcere. Jurnal”, vol. I 1967-1968, Ed. Eikon, 2014, p. 76)

O evidență, abia ieșit din închisoare (13 noiembrie 1963), profesorul Alexandru Mironescu avea să afle nenumărate ipoteze, bârfe, suspiciuni despre cauzele arestării. Suspiciuni la care, să fim cinstiți, inclusiv câțiva dintre cei arestați aplecaseră urechea, încă din închisoare, unde dezinformările și intoxicările erau menite să-i slăbească, să-i demoralizeze. În dosarele de anchetă existente astăzi la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securită­ții (CNSAS) privitoare la cei ares­tați în lotul Rugului Aprins se poate constata însă o singură „culpă”. Aceea că participaseră la întâlnirile Rugului Aprins, așadar con­fe­rențiau, dialogau pe teme exclusiv creștin-ortodoxe. Și, în primul rând, căutau a se ruga cu rugăciunea isihastă. Adică erau cu adevărat oameni liberi în gândire și în duh - fapt considerat periculos de ideologii regimului ateu comunist.

Ceea ce nu se știe îndeobște este că dintre cele peste 50 de persona­lități participante, în timp, la întâlnirile Rugului Aprins, pe lângă cei 16 arestați în 1958, fie înainte, fie după acest an, au fost arestați alți câțiva participanți, sub nenumărate pretexte: Anton Dumitriu, pr. Nicolae Bordașiu, pr. Haralambie Vasilache, pr. Vasile Vasilache, Paul Sterian ș.a..

Unul dintre actele importante ale dosarelor Rugului Aprins, existente în arhiva CNSAS, vorbește despre constituirea Asociației „Rugul Aprins al Maicii Domnului” (temă asupra căreia voi reveni) și în care găsim o minusculă însemnare (datată 27 mai 1947): „SANDU TUDOR, ziarist, semnalat după 23 August pentru propagandă reacționară”...

Așadar, viitorul părinte Daniil Sandu Tudor era deja urmărit încă din 23 august (1944)! În mod evident, dosarul acestuia ilustrează faptul că, fiind un personaj socotit incomod, a fost urmărit pas cu pas. Ei bine, una dintre dezinformările cele mai penibile care au urmat a fost aceea că arestarea celor din lotul Rugului Aprins s-ar datora într-o anume măsură tocmai monahului Andrei Scrima, deja plecat în Occident - ipoteză aflată de asemenea în dosarele Securității. Anume, prin faptul că A. Scrima ar fi publicat infor­mații despre întâlnirile de taină ale rugătorilor Rugului Aprins, petrecute în anii ’50. În realitate, bună parte dintre cei care urmau să fie arestați, precum pr. Daniil Sandu Tudor, erau deja urmăriți pas cu pas, iar articolul respectiv nu spunea mare lucru, organele represive cunoșteau deja activitatea Rugului Aprins, pe care o citeau însă în cheie materialistă și conspiraționistă.

Dar mai este un amănunt, puțin știut (inclusiv astăzi, chiar dacă a fost făcut public): autorul articolului cu pricina este nimeni altul decât renumitul teolog creștin-ortodox Olivier Clément, iar ceea ce a publicat a fost fără acordul părintelui Andrei Scrima.

După plecarea la Domnul a pr. A. Scrima (2000), Olivier Clément (1921-2009) a considerat că trebuie să facă această mărturisire. Este vorba despre un dialog avut cu doamna Anca Vasiliu. Reamintesc, Anca Vasiliu este ea însăși o personalitate excepțională a diasporei românești, specializată în filosofie antică, cercetător și profesor universitar la Paris (Sorbonne IV), primul român încununat cu Marele Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze (2022). Iată mărturisirea făcută de Olivier Clément, publicată în revista „Adevărul literar și artistic” (Nr. 843, 1 noiembrie 2006, pp. 8-9):

Întâlnirea a avut loc la Paris unde Scrima tocmai sosise. Venea de la București și trebuia să plece spre India. A stat totuși câtva timp la Paris. Cred că întâlnirea noastră s-a petrecut la începutul anului 1957. ­Înainte de a pleca spre India, a avut o serie de întâlniri la Paris, în special cu reprezen­tanți ai mediului monastic catolic. L-am întâlnit deci în apartamentul lui Vladimir Lossky în insula Saint-Louis. Mi-a făcut impresia unui om de o frumusețe rară, foarte inteligent, strălucitor pentru mine, care nu eram decât un biet catehumen la acea dată. Am fost marcat de această întâlnire. În urma unei discuții avute cu el am folosit informațiile pe care mi le împărtășise despre situația insti­tuțională a Bisericii [Ortodoxe] Române pentru a scrie un articol pe această temă. Articolul a fost publicat la Paris („L’Église Orthodoxe Roumaine et le Buisson Ardent”, „Réforme”, nr. 644 du samedi, 20 juillet 1957) și am avut apoi o serie de necazuri, între altele, reproșurile ulterioare ale lui Andrei Scrima. Scrisesem despre experiența grupului Rugul Aprins, după relatările lui Andrei Scrima. La întoarcerea din India, în 1962, Scrima mi-a reproșat publicarea indiscretă a informațiilor. A urmat o lungă tăcere între noi care s-a încheiat abia în 1998. Într-una din trecerile sale prin Paris, Andrei Scrima mi-a telefonat și a venit acasă în vizită. Dialogul nostru a fost astfel reluat fără nici o dificultate, toate umbrele dispăruseră.

(...) Nu era un personaj dificil, dar rămânea întotdeauna la o anumită distanță și păstra o bine măsurată discreție asupra sa. Îmi amintesc în cursul conversațiilor cu Andrei Scrima de tot ceea ce mi-a povestit despre Patriarhul Justinian, despre specificul spiritual al Bisericii și al monahismului românesc, despre tradi­ția părintelui spiritual. Mi-a deschis un orizont spiritual neaștep­tat, și acest orizont a căpătat pentru mine tiparul, configurația proprie peisajului românesc. După război, expe­rien­ța mea spirituală și întâlnirea cu România s-au produs aproape simultan și s-au suprapus în mare măsură.

Mărturia teologului ortodox O. Clément continuă, în dialogul sus-men­ționat, căci relatează despre alte întâlniri cu români remarcabili: Mircea Eliade, Constantin Noica, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Benedict Ghiuș, pr. Constantin Galeriu etc. Ulterior, Olivier Clément a publicat și un Jurnal de călătorie în România, care poate fi regăsit, într-un mic serial, tot în revista „Adevărul literar și artistic” (Nr. 843-845).