Testamentul părintelui Sofian
Blând, smerit, luminos ca un soare, care te încălzea cu blândeţea şi bunătatea sa. Arăta precum sfinţii din icoane. Avea o imensă milă pentru cei săraci, pentru cerşetori. Nu judeca pe nimeni. Spovedea toată noaptea. Ucenicii plecau total schimbaţi. Aşa era părintele Sofian Boghiu, după cum ne spune maica Mina Andrei, de la Mănăstirea Christiana, în interviul acordat publicaţiei noastre. La 14 septembrie în acest an, se împlinesc 10 ani de când rugăciunile părintelui ne străjuiesc din ceruri.
Maică Mina, când l-aţi cunoscut pe părintele Sofian Boghiu? Cum a fost prima întâlnire cu cel numit de părintele Cleopa "Apostolul Bucureştilor"?
L-am cunoscut pentru prima oară pe părintele la Spitalul Christiana, în 1994, unde lucram ca asistentă. Atunci am luat pentru prima oară binecuvântare de la părintele Sofian. Când l-am văzut acolo, în spital, mi s-a părut ca un munte de lumină. Blând, smerit, luminos, era ca un soare care te încălzea cu blândeţea şi bunătatea sa. De la părintele Cleopa am aflat de el. Spunea că este foarte răbdător, fiind un exemplu pentru modul cum se poate sfinţi omul în mijlocul lumii. Părintele Sofian şi părintele Cleopa au fost cei care m-au încurajat, au fost stâlpii de susţinere, de a rămâne şi a răbda în mijlocul lumii, aici la Mănăstirea Christiana.
Cum se raporta părintele la suferinţa sa?
Părintele suferea în tăcere, îşi ducea crucea aşa cum a poruncit Mântuitorul. Îşi dorea mult să trăiască, dar nu pentru dânsul, ci pentru ceilalţi, pentru ucenicii săi. Veneau ucenicii la el la spital şi îi aduceau tot felul de bunătăţi, dar el dorea mâncarea adusă de maici de la Mănăstirea Christiana. Era o smerenie a părintelui să mănânce ce e mai simplu.
Îmi amintesc că, atunci când era internat la Spitalul Militar, la Urologie, a venit şeful secţiei cu toţi rezidenţii la vizită. Şi îi întreabă doctorul: "Vedeţi vreo diferenţă între chipul icoanei şi bolnavul din faţa dumneavoas-tră?" Cu toţii au căzut de acord că nu există. Era ca un sfânt.
Altă dată, când era tot în spital, ţin minte că fiul unui pacient, când l-a văzut trecând pe sală, s-a ţinut după el şi, când a ajuns în salon, i-a căzut la picioare, bucuros că de mult timp îşi dorea să-l întâlnească.
Şi ceilalţi bolnavi erau impresionaţi de părintele. A păstrat legătura cu ei, îşi scriau.
"S-a dus mila noastră"
Cum a fost părintele Sofian ca duhovnic?
Venea foarte multă lume la spovedit la dânsul. Îi spovedea toată noaptea, până dimineaţa. La urmă spunea: "Eu stau aici liniştit, dar cum mai ajungeţi voi acasă?" Nu lăsa pe nimeni nespovedit. Starea fiecăruia după ce ieşea de la spovedit era total schimbată. Când plecam de la el, aleea de copaci care este între Piaţa Unirii şi Piaţa Constituţiei îmi dădea impresia că sunt în rai. Nu se mai auzeau nici zgomote, nici forfota lumii. Totul se liniştea în inima mea. Era altă stare. O stare de milă pentru fiecare om. Mă puteam ruga altfel. Până veneam la el era ca o mare agitată sufletul meu, dar când mă apropiam de el, totul se liniştea. Şi nu doar eu, ci toţi cei care l-au cunoscut pot mărturisi asta.
La fiecare spovedanie repeta cuvintele Mântuitorului: "Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre" şi "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii".
Era dur atunci când stăruiai în aceleaşi păcate, în aceeaşi stare. Dar tot cu blândeţe vorbea, nu te alunga, numai că avea alt chip. Se bucura foarte mult atunci când veneau la spovedit copii.
Ce îl ţinea pe părintele conectat la Dumnezeu?
Rostea mereu rugăciunea inimii, "Doamne Iisuse". Când a început să meargă mai greu, seara trebuia să facă mişcare. Ţin minte că mă ruga pe mine să-l însoţesc, să-l supraveghez. Trebuia să facă 180 de paşi. Iar 180 de paşi însemna 180 de "Doamne Iisuse". Părintele îl numea rondul de seară.
Care era relaţia părintelui cu cei din jur?
Părintele era tare delicat, smerit, bun şi zâmbea la toţi, chiar dacă era sfâşiat de durere. Duhul Sfânt sălăşluia deplin în persoana părintelui Sofian. Avea o imensă milă pentru cei săraci, pentru cerşetori. La prima noapte de priveghere de la moartea părintelui au venit foarte mulţi săraci şi cerşetori. Chiar i-au făcut o coroană din garoafe albe. Părintele nu judeca pe nimeni. Printre ei se auzea un murmur, spuneau "s-a dus mila noastră". Părintele Sofian dăruia fără să cerceteze dacă acele mâini întinse minţeau sau spuneau adevărul. Spunea aşa: "Celui ce cere de la tine, dă-i. Şi atât. Mai departe nu judeca".
Adeseori părintele mă punea să-i citesc, în spital sau la chilie, din Pateric, viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Avea o iconiţă de care nu se despărţea niciodată, avea mare evlavie. Despre Sfântul Serafim spunea că se purta în faţa fiecărui om cu o sfială supusă, ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu. Era ascultător, supus şi foarte tăcut, tăcerea ca taină a acestui veac.
Din Noul Testament punea accentul pe Evanghelia Sfântului Ioan. În ultimul timp nu mai vedea, se chinuia cu o lupă, avea chiar cărţi de rugăciune tipărite cu majuscule ca să poată cât de cât citi sau asculta la casetofon psaltirea. Uneori aveam impresia că doarme, dar părintele stătea cu ochii închişi. "Hai citeşte, eu nu dorm, sunt foarte atent la ce spui", zicea părintele.
"Să nu ieşim în evidenţă"
Ce sfaturi dădea părintele la scaunul de spovedanie?
Cuvântul testament al părintelui Sofian a fost "nu judeca". Toată înţelepciunea acestei lumi învaţă cum să descoperi paiul din ochiul fratelui tău, iar înţelepciunea dumnezeiască cum să-ţi vezi bârna din ochiul tău. Atunci când judeci, vine vrăjmaşul şi-ţi pedepseşte sufletul. Sufletul tău îl batjocoreşte diavolul, că are îngăduinţă de la Dumnezeu, de vreme ce şi eu l-am judecat pe aproapele meu. Aici este ca în viaţa lui Iov. Cel ce judecă este asemenea vrăjmaşului care are obrăznicia să ceară de la Dumnezeu să se atingă de viaţa lui Iov. Când judeci, diavolul îţi aduce argumente mii şi mii. Cum poţi să te rogi bătând din picioare împotriva fratelui tău? Nu se poate mântuire fără smerenie, iar smerenia înseamnă ascultare. Dumnezeu nu cere să facem minuni, ci să fim oameni. Să ai delicateţea omului aşa cum l-a creat Dumnezeu pe Adam la început. Mergea pe principiul să nu ieşim în evidenţă. Smerenia şi delicateţea părintelui te uimeau. "Caută să dobândeşti mai întâi smerenia şi căinţa pentru păcate, rugăciunea curată, atentă, sinceră şi fără gânduri răspândite", spunea el.
În fiecare zi să ne impunem să răbdăm, "dar să răbdăm şi cu inima, nu scrâşnind din dinţi".
Îl rugam ca atunci când va merge în veşnicie să se roage şi pentru mine la Maica Domnului, să pună cuvânt să mă mântuiesc, că singură nu mă pot schimba, numai Dumnezeu să facă o minune cu mine. Părintele zâmbea şi promitea că o să se roage şi o să mijlocească. Plângeam aşa de tare, că îi udam mâna pe care stăteam cu capul lângă patul lui de spital.
Cum au fost aceşti 10 ani fără părintele Sofian Boghiu pentru dumneavoastră?
Părintele ne-a lăsat esenţa sfaturilor sale. Le găsim în cărţile lui, în predicile şi conferinţele sale. Oricine îl caută descoperă că a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu.
Eu cred că părintele este un sfânt. La fel cum cred şi despre părintele Cleopa. Părinţi care te linişteau, care îţi dădeau din dragostea lor. Duhul Sfânt îţi transmitea starea de bucurie, de pace.
Când simt nevoia, merg la mormântul lui. Îi spun ce mă frământă, stările mele sufleteşti, îl rog să mijlocească pentru mine, să mă ajute. Aici mereu găsesc multă pace şi răspuns la rugăciunile şi cererile mele. Ştiu şi cazul unei femei care nu putea să aibă copii şi căreia i s-a arătat în vis părintele şi i-a spus să meargă la mormântul lui. I s-au împlinit rugăciunea şi cererea.
Vin mulţi oameni la mormântul lui şi se închină. Cred că, dacă ar fi fost îngropat la Mănăstirea Antim, ar fi fost pelerinaj. Sunt convinsă că părintele este sfânt. Acum 10 ani când a plecat spre cer, părintele nu a fost formolizat. Cu toate că în acel septembrie era foarte cald, trupul lui ca un puf de uşor, ca o pernuţă, nu mirosea deloc. Părintele Sofian a răspuns la rugăciunile şi cererile multor oameni.