„Timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie“
Un om poate ajunge timid din două motive: fie vede că nu poate să aibă acces la iubirea celorlalţi, fie iubirea lui nu este înţeleasă de ceilalţi. Departe de a fi doar o preocupare a psihologiei, care o încadrează uneori în domeniul patologicului, timiditatea ascunde, în ea, o bogăţie ce se cere descoperită şi valorificată. În cele ce urmează, protos. Hrisostom Ciuciu, de la Mănăstirea Putna, ne-a propus o abordare ortodoxă a timidităţii din noi sau din ceilalţi.
Prea Cuvioase Părinte, care sunt cauzele duhovniceşti şi sufleteşti ale timidităţii?
Sfinţii Părinţi dau ca pricini ale oricăror patimi trei mari uriaşi, cum îi numesc ei: uitarea, neştiinţa şi trândăvirea. Eu cred că neştiinţa este cauza duhovnicească principală a timidităţii, necunoaşterea lucrurilor aşa cum le-a făcut Dumnezeu. E vorba de ignoranţa pe care o alegi din cauza faptului că nu te interesezi. În momentul în care nu ştii ce rol ai în lume, ce poziţie ai tu faţă de ceilalţi, ce poziţie ai tu în toată zidirea, de ce ai fost creat, ce poziţie are Dumnezeu, în primul rând faţă de tine, şi apoi ceilalţi, începi să-ţi creezi o lume a ta, care este falsă. Apoi, începi să te cunoşti pe tine în mod eronat. Şi timiditatea are ca bază această cunoaştere eronată, ca necunoaştere.
„Dumnezeu nu-ţi cere să faci lucrurile cât mai corect, ci cât de frumos poţi tu“
Nu ştii că Dumnezeu te-a creat din iubire, nu ştii că relaţia ta cu ceilalţi nu este de concurenţă, ci este una de frăţietate, nu ştii că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cunună a creaţiei, nu ştii că valoarea sufletului tău este dată de suma celor bune, şi nu de diferenţa între cele bune şi cele rele, nu ştii că acel cuvânt pe care Mântuitorul i-a trimis pe farisei să-l aprofundeze, când le-a zis: „Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă cuvintele: Milă voiesc, iar nu jertfă“ arată, de fapt, că ceea ce ţi se cere ţie nu este un rigorism judiciar, ci este un prisos care se înscrie în tărâmul frumosului. Dumnezeu nu cere de la tine să fii corect, să faci lucrurile cât mai corect, Dumnezeu cere de la tine să le faci cât mai frumos, cât de frumos poţi tu.
„Tu vei avea întotdeauna plus în faţa valorii tale“
Timidul nu cunoaşte că Dumnezeu nu-i cere să fie perfect, ci-i cere să fie cât de frumos poate el să fie. Dar el socoate că i se cere mai mult şi nu poate să dea sau consideră că nu este apreciat la adevărata lui calitate, drept care ajunge să creadă că nu are nici o calitate. Şi dacă ar avea, cu ce rost, pentru că nu e de folos la nimeni? Uită însă timidul că valoarea sufletului său este dată de suma celor bune, nu de diferenţa dintre cele rele şi cele bune. Dacă tu ai o sută de păcate şi două virtuţi, valoarea sufletului tău este plus doi, nu minus nouăzeci şi opt. Ceea ce vede Dumnezeu la tine şi criteriul după care te judecă pe tine Dumnezeu sunt cele bune pe care le ai şi întotdeauna tu vei avea plus în faţa valorii tale.
Părinte, timiditatea este asociată şi cu o lipsă a îndrăznelii, dar şi cu o mare sensibilitate. Cum poate creştinul orienta aceste însuşiri spre a lucra pentru mântuirea sufletului?
Mântuirea este, de fapt, şederea veşnică în preajma lui Dumnezeu sau starea de maximă familiaritate cu Dumnezeu. Lipsa de îndrăzneală e bună atunci când te păstrează în cuminţenie, în ascultare faţă de cel mai mare, în responsabilitate şi în lipsă de duritate şi de dorinţă de stăpânire faţă de cel mai mic. Dar, în momentul în care ai nevoie de ceva fiinţial sufletului tău, atunci când cel de lângă tine sau cel subordonat ţie are nevoie de tine, ca să-i susţii problema în faţa celor mai mari, atunci îndrăzneala este necesară, iar lipsa acestei îndrăzneli poate să facă rău şi ţie, şi lui.
„Timizii să se aşeze în faţa lui Dumnezeu ca în faţa unui Tată iubitor“
Sensibilitatea, în cea mai mare parte a ei, este bună. Limitele de la care ea devine rea sunt foarte îndepărtate, pentru că Dumnezeu a propus ca iubire desăvârşită - iubirea vulnerabilă. El S-a arătat prima dată ca un copil nou-născut, cea mai vulnerabilă fiinţă de pe pământ, iar această vulnerabilitate a dus-o chiar şi în anii maturităţii, până la jertfa pe Cruce, S-a lăsat batjocorit şi pălmuit şi aşa mai departe. Deci, iubirea, cu cât este mai autentică, cu atât este mai vulnerabilă. Dar sensibilitatea are totuşi o limită. Nici unui părinte nu i-ar plăcea să-şi vadă copilul falsificat şi prea vulnerabil, lipsit de orice ocrotire. Sensibilitatea trebuie să-i vină ca o podoabă a sufletului, să-l arate pe el aşa cum este, nu să-i denatureze calităţile.
Prea Cuvioase Părinte, ce le-aţi recomanda credincioşilor timizi, pentru a-şi armoniza viaţa interioară şi pentru a se integra mai bine în societate, pentru a comunica mai bine cu ceilalţi?
În primul rând, i-aş învăţa că timiditatea este alcătuită în mare parte din smerenie, lucru deosebit de înalt în faţa lui Dumnezeu. În al doilea rând, le-aş recomanda să se aşeze în faţa lui Dumnezeu ca în faţa unui Tată Care îi iubeşte mai mult decât oricine. Nu e nevoie să zică nimic, ci doar să stea aşa, să-L asculte şi să-şi asculte inima, în duhul acesta, familial. Ei, timizii, înţeleg mai bine decât oricine ce înseamnă o existenţă foarte personală şi ce înseamnă o relaţie foarte intimă. O astfel de relaţie s-o caute cu Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, şi rugăciunea.
Pe un timid l-aş îndruma să ceară de la Dumnezeu, cum zicea un Părinte: „Doamne, dă un sens iubirii mele, descătuşează iubirea aceasta pe care Tu ai pus-o în mine şi care eşti Tu, chipul Tău din mine, descătuşeaz-o ca să fie de folos celorlalţi. Fă-mă cumva să fiu de folos celorlalţi, fă-mă Tu cumva, cum ştii Tu, în ce fel ştii Tu, ori la vedere, ori nu, dar fă-mă să fiu de folos celorlalţi“.
Prea Cuvioase Părinte, care sunt soluţiile duhovniceşti ale aspectelor negative ale timidităţii?
Părintele Stăniloae avea un cuvânt foarte frumos: „Iubirea singură este în stare să vindece orice patimă“. I-am trimis, odată, o întrebare unui mare părinte: „Dacă este aşa cum a spus părintele Stăniloae, spune-mi, şi mie, cum poate vindeca iubirea o patimă care vine tocmai din deraierea iubirii?“. Şi am găsit răspunsul: iubirea se vindecă singură. Aceasta este şi soluţia timidităţii. În iubire, mai mult decât în orice altă virtute, este esenţial să ai răbdare. Dacă ai răbdare, iubirea va vindeca tot ce este urât în tine.
Să ne străduim, cu puterile care ne-au rămas, să ne construim o relaţie viabilă cu ceilalţi, dar mai ales cu Dumnezeu. Pentru că cel mai greu cuvânt pe care-l vom putea auzi din gura Sa este: „Nu te cunosc pe tine“.
Relaţia va birui întotdeauna, relaţia salvează lumea. Timizii nu îndrăznesc să se aventureze, să se angajeze într-o relaţie, pentru că ei au înţeles greşit regulile după care se formează aceasta. Viaţa aceasta pe care o văd ei este una, viaţa cea reală este alta. Problemele noastre sunt reale. Când eşti trist, ce te doare? Capul, oare? Nu, inima te doare. Atunci nu mai căuta medicamente pentru cap, caută medicamente pentru inimă. Or, inima are nevoie de iubire, iar iubirea are nevoie de onestitate şi de cel puţin două persoane reale, care să participe la ea.
Timizii, dacă stai să te uiţi la ei, sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Cel care suferă de mânie sau este paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci, aşa cum te îndeamnă indirect un timid. În cazul timizilor e strigătul mut cel mai puternic. Ştiţi de ce? Tocmai datorită acelei sensibilităţi care cheamă. Acea sensibilitate va atrage întotdeauna. Adânc pe adânc cheamă; timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Timizii sunt printre cei mai autentici oameni şi au o frumuseţe naturală, nefardată. Sincer, eu consider că cel care nu este atins deloc de timiditate, acela nu trăieşte, nu e viu.