Timpul înnoirii duhovniceşti

Postul este poruncă dumnezeiască. Postim, dar uităm adesea că postul nu înseamnă doar abţinerea de la anumite bucate. În măsura în care se produce o schimbare în bine a felului nostru de a fi şi de a gândi, când sensurile vieţii şi ale lumii în care trăim ne devin mai transparente, doar atunci putem să considerăm postul un mijloc prin care să urcăm la Cer, iar Cerul să coboare la noi. Iar toate acestea ni se descoperă prin nevoinţă, pentru că "nimeni nu s-a urcat la ceruri cu răsfăţ", cum scria cu 1.500 de ani în urmă un mare eremit, Sfântul Isaac de Ninive. Încordarea are în vedere nu doar latura trupească a omului, cât mai cu seamă atingerea unei incandescenţe sufleteşti care să facă mai deplină asemănarea noastră cu Dumnezeu. De aceea, trebuie să acordăm o atenţie deosebită postului deplin, postul omului întreg.

Ne apropiem cu paşi repezi de ceea ce Sfinţii Părinţi au numit duhovniceasca ofensivă, Postul Mare sau Păresimile. Vor apărea în mass-media informaţii lapidare de genul "creştinii ortodocşi au intrat în Postul Mare". Hypermarketurile ne vor bombarda iar cu oferte care mai de care mai tentante legate de comercializarea aşa-ziselor produse de post; unele publicaţii, care trăiesc în bejenie faţă de valorile Ortodoxiei mai tot timpul anului, acum tipăresc cu o suspicioasă bunăvoinţă sfaturi despre post şi reţete de post. O serie de personaje care se vor a fi modele ies pe sticlă şi ne prezintă cu mult patos obişnuinţa lor de a posti. Într-un cuvânt, societatea contemporană tributară mentalităţii consumiste se căzneşte să transforme această perioadă liturgică din an atât de importantă pentru viaţa noastră spirituală într-un "produs". Truda înnoirii duhului Pe latura materială, tot mai multe persoane simt nevoia să postească, chiar şi în Occident, oameni care nu cunosc rânduielile credinţei ortodoxe au început să practice aşa-zisa ecologie corporală sau body-ecology. Doar oare la atât se rezumă postul? Ce simplu ar fi! Redus doar la aceste aspecte, postul ar deveni o simplă dietă, un exerciţiu de detoxifiere bine-venit altminteri. Dar cum rămâne cu detoxifierea cea lăuntrică, dezrobirea de patimi, de gânduri egoiste, pătimaşe, lacome? Cum scăpăm de aceste cătrăneli ale sufletului? Răspunsul ni-l oferă sfânta noastră Ortodoxie, care ne învaţă că postul este truda bunului creştin de înnoire duhovnicească a vieţii, de dezrobire din arestul cel pierzător al patimilor şi gândurilor tenebroase, este un act de cult, reviriment al vieţii spirituale, o sfinţire a vieţii umane care-l face pe om mai lucid în gestionarea relaţiei cu Dumnezeu, cu semenii, dar şi cu mediul înconjurător ca spaţiu dat nouă în stăpânire de Dumnezeu pentru a-l transforma într-un laborator duhovnicesc în care să lucrăm cu migală, cu dăruire şi speranţă la mântuirea noastră. Postul Mare este o necesitate nu doar fizică, ci mai ales spirituală. De aceea trebuie să cunoaştem mai îndeaproape aspecte ce ţin de reabilitarea noastră duhovnicească în perioada posturilor în general şi a celui dinaintea Învierii Domnului în chip special. "De vom posti după lege, după dreptate vom fi încununaţi" Pentru început, să zăbovim asupra importanţei săptămânii care precede începutul Păresimilor. După îndătinata tradiţie liturgică, înainte de începerea Postului Mare parcurgem o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă sau a brânzei. Aceste numiri reprezintă o formulare populară a perioadei de şapte zile dinaintea postului propriu-zis, în care nu se face dezlegare la carne, ci doar la produse din lapte, ouă şi peşte. Se urmăreşte prin aceasta obişnuirea organismului cu alimente mai uşoare, fiind de fapt o etapă de tranziţie de la alimentaţia cu produse din carne la una exclusiv vegetariană. Dacă sufletul este instruit în vederea luptei duhovniceşti din Postul Mare cu două săptămâni în urmă, prin cele două duminici speciale, a vameşului şi a fariseului, dar şi cea a fiului risipitor, iată că după Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se alătură şi trupul acestei pregătiri, nu doar prin renunţarea la carne, dar şi prin rânduiala Bisericii din zilele de miercuri şi vineri, când nu se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, fiind numite zile aliturgice. Programul liturgic al acestor două zile ne înlesneşte accesul în ambianţa Postului Mare. Săvârşirea celor şapte Laude se face după rânduiala din post, cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul "Doamne şi Stăpânul vieţii mele", însoţită de metanii, familiarizând astfel trupul cu nevoinţa pe care o vom săvârşi pe parcursul întregului post. Prin aceste rânduieli, Biserica, ca o mamă grijulie, ne oferă binecuvântatul prilej de a ne pregăti mai stăruitor în vederea declanşării şi asumării luptei cu păcatele, asalt duhovnicesc care ne va duce pe cărarea virtuţilor mai aproape de Dumnezeu, nădăjduind astfel că "de vom posti după lege, după dreptate vom fi încununaţi". Revenirea acasă Debutul postului este aşadar apelul făcut de Biserică la pocăinţă, la îndreptare şi reabilitare a fiinţei umane căzute în păcat pentru a redobândi "frumuseţea cea dintâi". Parcurgând cele şapte săptămâni de post, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti în care vom învăţa ce sunt pocăinţa, smerenia, puterea iertării şi a milosteniei. Am putea considera pocăinţa cuvântul-cheie care ne va deschide vistieriile cele prea bogate ale darnicului Stăpân. Cum trebuie să privim oare această acţiune pe care o invocăm mai ales în post? Sufletul uman a manifestat întotdeauna o aversiune naturală faţă de păcat şi a căutat prin diferite mijloace să se cureţe de el, să-l ispăşească şi să-şi chezăşuiască iertarea divinităţii. Pocăinţa reprezintă o necesitate firească a sufletului omenesc, căreia Ortodoxia i-a dat o semnificaţie şi un conţinut nou prin faptul că o consideră ca un mijloc prin care credincioşii sunt scoşi din închiderea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele. În general, prin pocăinţa creştină se înţelege lucrarea instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23), conform căreia credinciosul, căindu-se sincer de păcate şi mărturisindu-le sincer şi deplin duhovnicului, cu hotărârea statornică şi făgăduinţa de a-şi îmbunătăţi viaţa prin virtute, dobândeşte de la Dumnezeu Cel iubitor de oameni harul nevăzut al iertării. Urmarea firească o reprezintă împăcarea cu Dumnezeu şi pătrunderea de viaţa harică. Pocăinţa poate fi considerată ca taină, specifică creştinismului, şi ca virtute generală, deci lucrare comună tuturor, cu obârşie în natura psihologică şi morală a omului. Dicţionarul Noului Testament arată că termenul obişnuit de pocăinţă vine de la sensul literar al cuvântului grec metanoia şi reflectă părerea de rău odată cu angajamentul de îndreptare pe care o manifestă omul pentru păcatele făcute. După unii teologi contemporani, termenul grecesc metanoia nu şi-a găsit un corespondent întru totul fidel în limbile principale de răspândire a creştinismului. Cuvântul românesc pocăinţă, de origine slavă, pune accentul pe remuşcare, regretul, durerea pentru greşeala săvârşită, în timp ce latinescul penitenţă, derivat din poenam tenere, intensifică aspectul juridic, conştiinţa vinei, frica de pedeapsă. Dar metanoia nu înseamnă numai căinţă, regret sau frică de pedeapsă, ci înseamnă o metamorfoză profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui, un nou început de viaţă, un nou câmp de lucru în har şi în adevăr. "O mutaţie a minţii", înnoirea minţii, cum explică Sfântul Apostol Pavel, o naştere din nou. Acesta şi este sensul pocăinţei, ca un al doilea botez, ca o neîncetată reînnoire a omului. Păcătoşii care se pocăiesc şi îşi îndreaptă viaţa lor după voia lui Dumnezeu, adică se întorc spre Dumnezeu înainte de a se întoarce în pământ, aceia devin drepţii chemaţi la bucuria mântuirii. Aşadar, pocăinţa este schimbarea inimii împietrite a omului egoist şi rău în inimă milostivă şi iertătoare, pentru că a simţit milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru om. Este, altfel spus, întoarcerea de la starea de nepăsare şi boală duhovnicească pricinuită sufletului prin păcat la starea de priveghere şi sănătate sufletească. Iată, aşadar, cum trebuie să fie postul omului întreg. Pe lângă aspectul alimentar, postul deplin ne îndeamnă la pocăinţă, la corectarea pornirilor noastre răutăcioase. Postirea înseamnă a ne abţine de la tot ce ne subjugă, de la tot ce ne face să ne robim inima cu lucruri deşarte potrivnice mântuirii noastre. Gândind la toate acestea, să postim cu bucurie duhovnicească, şi nu cu întristare, căci postul nu ne slăbeşte, nu ne îmbolnăveşte, ci, dimpotrivă, ne însănătoşeşte, ne rezideşte şi ne apropie de Hristos, Mântuitorul nostru, căci "postind tu trebuie să mergi spre Hristosul tău Arhiereul şi prin El trebuie să oferi jertfa ta lui Dumnezeu".