Timpul, prieten sau duşman?

Mircea Eliade spunea că timpul este singurul lucru care într-adevăr se pierde. Pornind de la cuvintele lui, acest articol doreşte să fie un îndemn pentru a trăi altfel.

Am descoperit privind în urmă o sumă de clipe în care am întrezărit ce este cu adevărat important. Dacă fiecare din noi am da atenţie acelor momente, care există indiscutabil în viaţa oricui, am câştiga nu numai o busolă pe drumul vieţii, ci şi o încetinire a timpului care va contrazice legile fizicii. Este cel puţin neeficient să-i spui cuiva "nu pierde timpul", "îţi trece timpul ca părerea", pentru că în afara unei evidenţe dureroase, aceste afirmaţii spuse meditativ sau nervos, nu dau soluţii. Cu toate acestea, o variantă foarte frecvent aleasă ca răspuns este cultivarea unui program riguros, de agendă, în încercarea de a ne face mai eficienţi. Sau, la polul opus, o mai mare agitaţie care ne încurcă într-un labirint în care deja eram pierduţi. Orice am alege, ordinea sau o şi mai mare mişcare browniană, cumva rezultatele nu diferă dramatic. Le-am încercat şi ne-am trezit, mai devreme sau mai târziu, într-o melancolie în care lucrurile îşi pierdeau repede gustul şi ne întrebam "ce să fac, ca să merite totuşi sa trăiesc?". Insistăm în a aduna plăceri mici de la care sperăm rezultate copleşitoare A experimenta plăceri în aceste momente stimulează puţin, dar ele tot dispar ca şi gustul unei bomboane topite în gură, fără a mai vorbi de efectele secundare, iar sumarea a cât mai multe stimulente ne aplatizează şi mai mult pragul scăzut al unor simţuri adormite. Atunci privim şi nu pricepem de ce nu ne mai bucurăm la ceva dorit, deşi ne-am imaginat de atâtea ori ce bine va fi când vom avea şi câte sacrificii am făcut ca să obţinem. În toată această dramă soarele răsare şi apune imperturbabil, doar că parcă ceva mai repede, iar zilele de naştere sau de an nou devin motive de depresie acoperite cu daruri şi petreceri zgomotoase. Pentru că arată un timp care trece fără ca noi să ştim să-l oprim şi astfel să ne recâştigăm viaţa. Dorul, tânjirea după ceva sunt înscrise în genele noastre Un ajutor ar fi să ne oprim. Să învăţăm încet tăcerea. De la tăcere se ajunge la contemplaţie. Aceasta merge de mână cu uimirea, care ne curăţă întunericul din privire şi ne învaţă iar să vedem. Încet, se adună momente care le recunoaştem prin aceea că aduc un răspuns. La o întrebare cu care ne naştem. Dorul, tânjirea după ceva sunt înscrise în genele noastre. O viaţă întreagă încercăm să-i dăm dorului ceva, să-i găsim leacul, în dorinţa de umplere, de pace, de bucurie. Suntem chemaţi să ne bucurăm! Suntem "proiectaţi" să ne dorim asta. Numai că insistăm prea mult în a aduna plăceri mici de la care sperăm rezultate copleşitoare. Greşim sistematic în ceea ce căutam să aducem ca să ne împlinească nevoia. De la avere, poziţie socială, prieteni, familie, respect, distracţii, confort, plăceri ilicite, totul e încercat zilnic, la nesfârşit, într-un mod greşit, deşi se ştie că nebunia e şi în a face acelaşi lucru aşteptând rezultate diferite. Şi timpul trece şi parcă azi e mai puţin ca în trecut, chiar pare că se termină şi mulţi nu am găsit ce căutam. "Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău" În acest tumult, în care dacă priviţi feţele oamenilor citiţi uşor crisparea şi grijile, sunt totuşi oameni care răspândesc linişte în jur. Par mai grei, deşi uneori sunt extremi de firavi, arată aşezaţi, solizi, ca stâncile mari în fluviile învolburate. Privesc la cer şi chiar văd stelele şi se umplu de nemărginire. Privesc la ape şi văd adevărate minuni. Se înclină în faţa copacilor, mângâie iarba, privesc şi respectă un copil ca pe un înţelept, simt gustul când mănâncă ceva, nu ucid, nici clipe şi nici viaţă. Cel mai adesea nu sunt cotaţi ca fiind "oameni de succes", iar din maşina lor nu se aude un vacarm de zgomot, pentru că ei ascultă liniştea. Nu se mişcă mai încet, nu sunt ineficienţi, par doar că se mişcă în ritm cu viaţa, fără ca aceasta să-i depăşească. Şi asta pentru că au înţeles timpul şi acesta li s-a supus. Un om care răspândea liniştea a spus că "timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău" (Dumitru Stăniloae). Şi aşa timpul lui nu s-a mai pierdut. Şi a fost preţuit cu adevărat. Dacă înţelegem că ceea ce este cu adevărat important pentru noi vine din acele lucruri care ne aduc pace, care ne vindecă, ne alungă singurătatea, ne împlinesc şi ne duc către bucuria la care am fost chemaţi, orice altceva păleşte de la sine ca şi importanţă. Găsind acele lucruri care invariabil sunt legate de relaţia noastră cu Dumnezeu, viaţa devine o căutare a liniştii, îşi recapată gustul şi o nouă bază de valori. De pe această fundaţie, timpul ne este un prieten, iar modul în care el contează pentru noi se pretuieşte cel puţin în valoarea apei într-un deşert de sete.