Tradiţia integrată în actualitate
Plasarea tradiţiei în raport de opoziţie cu modernitatea creează riscul fragmentării elementelor trecute şi prezente puse în corelaţie şi, astfel, a unei cunoaşteri mai puţin coerente a realităţilor. Aprecierea valorică este din start anulată într-o astfel de abordare, de contrarietate, pierzându-se un întreg şir de componente care constituie moştenirea materială şi spirituală a lumii. În loc de accentuarea unor discontinuităţi, este mai productivă centrarea pe continuitate, pe găsirea unor scheme de integrare a noului, a schimbărilor, şi nu pe ruperea de trecut în baza unui principiu greşit al funcţionalităţii expirate sau al caracterului desuet.
Tradiţia în sine este o continuitate de manifestări ale unor experienţe umane dobândite în timp şi care au contribuit, într-un fel sau altul, la progresul de astăzi. În această continuitate de acumulări calitative şi cantitative se regăsesc valorile-reper, modelele care au influenţat semnificativ dezvoltarea umanităţii şi care nu şi-au pierdut nicicum valabilitatea. Putem spune chiar că tradiţia este deţinătoarea matricei trăsăturilor caracteriale care şi-au dovedit capacitatea de a aşeza pe traiectorie verticală omenirea în procesul ei evolutiv şi aspiraţional către Dumnezeu - de la material la spiritual, de la mundan la ceresc -, teren pe care tradiţia creştin-ortodoxă se arată un rezervor inestimabil de caractere puternice, care au reuşit să penetreze istoria şi, mai important, universul, odată cu atingerea stării desăvârşite a sfinţeniei, scopul major şi ultim al oricărei fiinţe umane.
Creştinismul răsăritean ne oferă modelele autentice de sfinţi şi sfinte, repere vii, inepuizabile şi permanentizate de înseşi virtuţile însuşite în viaţa lor pământească, toate centrate pe credinţa neclintită în Iisus Hristos, modelul universal suprem. O pedagogie tulburătoare a credinţei statornice şi curajului de a nu problematiza situaţii şi de a te lăsa în voia lui Dumnezeu Creatorul, în orice situaţie, am primit-o cu toţii de la sfintele mironosiţe. Femeile purtătoare de mir, care şi-au dobândit apelativul de primii vestitori ai învierii Domnului, s-au dus dis-de-dimineață la mormântul Mântuitorului, cu miresmele pe care le pregătiseră spre ungerea Lui, deşi nu aveau nici cea mai vagă idee cum vor prăvăli piatra de la uşa acestuia. Prin curajul şi credinţa lor neclintită s-au învrednicit să fie ele cele cărora li s-a arătat prima dată Hristos Cel înviat, şi nu apostolilor care, la acel moment, se ascundeau de teamă să nu fie găsiţi de iudeii care voiau să-i omoare. Acum, ca şi atunci, din atitudinea miroforelor reies pilonii unei vieţi reale: credinţa statornică, curajul mărturisirii, dragostea.
Dacă în zilele noastre se invocă o lipsă tot mai acută de modele, aceasta nu face decât să confirme o poziţionare în contrarietate faţă de tradiţie şi, implicit, a reperelor ei, în locul asimilării în actualitate. Criza figurilor-reper este o temă falsă, care se anulează de la sine odată cu renunţarea la judecarea lucrurilor în termeni de disonanţe şi discontinuităţi. Integrarea noului în tradiţie sau tradiţia în actualitate ţine doar de o anumită disponibilitate şi voinţă umană de a depăşi mentalitatea confortului şi a alege autenticul, care, e drept, implică eforturi într-un proces complex de transformări personale, dar garantate dacă la bază e pus exemplul femeilor purtătoare de mir, neclinitie în credinţa lor în Iisus Hristos Cel înviat.