Tradiţia sfinţilor, norma de vieţuire a mănăstirii

Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu a fost unul dintre marii părinți duhovnicești ai Ortodoxiei contemporane. Te primea la Schitul Românesc Prodromu într-o atmosferă duhovnicească unică, ce i se datora în cea mai mare parte. Ajutat de părintele Justinian și de părintele Iulian, el era motorul nevoinței duhovnicești din schit. Icoană vie a monahului-ascet, plin de râvnă și curăție, arzând în focul rugăciunii, radia lumină taborică, trăind în postiri și privegheri. Am avut ocazia să vorbesc cu Părintele Petroniu, iar una dintre convorbiri am înregistrat-o pentru o viitoare publicare.

 Părinte Petroniu, faceţi parte dintr-o generaţie binecuvântată de Dumnezeu; generație de părinţi duhovniceşti cu har şi înţelepciune (Cleopa Ilie, Paisie Olaru, cei doi Arsenie, Sofian, Benedict şi mulţi alţii). Cum era viaţa creştină în vremea când aţi mers cuvioşia voastră la mănăstire şi ce v-a atras spre călugărie?

Atunci în general lumea se găsea într-o altă zodie, să zicem aşa, faţă de felul cum se găseşte acum. Era liniştită... oamenii îşi vedeau de treburile lor, nu erau tulburări politice... Mănăstirile erau bine gospodărite, erau mulţi călugări în mănăstire. La Mănăstirea Neamţu, spre exemplu, acolo m-am dus eu de frate, erau numai fraţi peste 100, iar călugări vreo 250. La Cernica, unde am fost la seminar, erau tot aşa, vreo 100 şi ceva de fraţi şi vreo 100 de călugări. Deci erau mulţi călugări în mănăstiri. Pe urmă, în mănăstire se găseau mulţi părinţi sporiţi duhovniceşte, mari duhovnici. Ca frate, mergeam cu admiraţie la aceşti părinţi, le sărutam mâna zicând: Blagosloviţi, părinte!, gândind cum am putea să fim şi noi ca ei, la vremea cuvenită. La mănăstiri nu existau argaţi sau angajaţi, toate muncile le făceau doar călugării. La câmp, la adunat fân, mergea toată lumea, cu stareţul în frunte. La biserică, părinţii şi fraţii aveau alt regim. Fraţii locuiam câte 20 într-un dormitor. Dimineaţa mergeam la muncă până seara. Seara, la ora 22:30 era deşteptarea, la ora 23:00 mergeam la Utrenie, se încuiau dormitoarele. Dacă se întâmpla ca unul să lipsească, a doua zi era lipsit de mâncare şi făcea metanii în trapeză. Dacă se repeta, i se spunea: Frate, nu eşti de mănăstire... Era multă stricteţe. Duminica după-amiază la Neamţu se ţineau cuvântări, conferinţe călugăreşti de către profesori de teologie veniţi acolo. Părinţii şi fraţii erau liniştiţi, la Ierusalim şi Sfântul Munte nu se gândea nimeni, stăteau în mănăstire. Nu se putea să umble călugărul aşa, fără rost. Doamne fereşte!... Mergea doar acasă în familie, dacă era nevoie, două, trei, patru zile pe an, cu bilet de voie. Masa era „masă călugărească”: ciorbă de cartofi, ciorbă de fasole. O dată pe săptămână se dădea lapte cu mămăligă, iar duminica un pahar de vin. Un fel de mâncare se dădea şi la Paşti, era multă simplitate.

Cum aţi ajuns în Sfântul Munte, părinte?

Mai întâi în vizită, ca închinător. Eu în ţară făcusem nişte cursuri speciale de bibliotecar, lucrasem la câteva biblioteci. Biblioteca de la Prodromu era foarte răvăşită. Mi-am pus în gând: pun eu în rânduială şi biblioteca de la Prodromu. Era o situaţie specială aceea de a veni în Sfântul Munte. În 1963 se sărbătorise „Milenium”, 1.000 de ani de la întemeierea Mănăstirii Marea Lavră. Au fost toţi patriarhii ortodocşi. Situaţia la Prodromu nu era de invidiat. Erau doar câţiva bătrâni. Călugări din ţară nu veneau, pentru că nu li se permitea... Atunci s-a sfătuit Patriarhul Justinian cu Patriarhul Ecumenic şi cu alţi patriarhi să trimită mijlocire pentru a putea veni călugări români aici. S-a aprobat un număr de 30 de călugări, în tranşe de câte cinci. În a doua echipă m-am înscris şi eu. Era perioada comunistă, era foarte greu, un an am aşteptat cu aprobările, în sfârşit... Situaţia era grea, clădirile ruinate, în biserică ploua, nu aveam ce mânca. Altă echipă n-a mai venit. Ne-am apucat noi de treabă, era nevoie de meseriaşi, de zidari, tâmplari, pentru a reface clădirile, bani nu erau, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit.

Schitul Prodromu are astăzi aproape 30 de vieţuitori, clădirile sunt refăcute, biserica repictată, rânduiala slujbelor zilnică, deci nu este cu nimic mai prejos decât orice altă mănăstire din cele 20 de mănăstiri mari athonite.

Am reuşit aceasta cu multă greutate, cu multe osteneli și jertfe, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Atunci, la început, abia aveam ce mânca. Cineva din America ne-a trimis câteva tone de fasole, din care am trăit câțiva ani. Noi munceam ca zidari și lemnari la toate muncile. Noi aduceam material, făceam mâncare și făceam slujbele…

 Aici este locul rugăciunii neîncetate. Noi avem nevoie de rugăciunile părinţilor athoniţi, dar şi de cuvântul de povăţuire. Ce sfaturi duhovniceşti le dați celor din ţară?

Călugării să fie călugări. Să nu se modernizeze după gândirea lumii... Monahismul este tot ce are Biserica mai de preţ, este creat ca să contribuie la îmbunătăţirea vieţii creştine. După mucenici şi martiri, el a dat cei mai mulţi sfinţi. Bunurile principale ale Ortodoxiei le-au creat şi cultivat călugării. Teologia, imnografia, slujbele Bisericii, iconografia, toate s-au dezvoltat în special printre călugări. Pentru contribuţia lor valoroasă, Biserica a socotit ca toţi cei din conducerea ei, respectiv clerul superior, episcopii, să fie dintre călugări. Nu este nevoie ca monahismul să fie pus pas la pas cu vremea, la nivelul civilizaţiei. Oamenii eliberaţi de patimi, înţelepţi, ştiu că această civilizaţie păgână şi atee nu este superioară creştinismului. Trebuie fugit de ea. Călugărul trebuie să-şi înfrâneze lăcomia pântecelui, simţurile, pentru a nu cădea în patimile josnice. Să caute sărăcia, smerenia, să se lepede de voia lui, să asculte de stăpânire, de conducere. În lume oamenii fac ce vor, caută cât mai mulţi bani. Nu se pot aduce la mănăstire roadele unei civilizaţii păgâne. La mănăstire trebuie să se trăiască în tradiţia sfinţilor. Ea nu e învechită, nici nu e înapoiată, depăşită, nu trebuie completată, ea e sfântă şi dumnezeiască, trebuie trăită aşa cum au trăit-o sfinţii şi cum a lăsat-o Mântuitorul. În ce priveşte creştinii, e acelaşi lucru. Nu au altă rânduială decât legea adusă de Hristos Mântuitorul - Evanghelia. Creştinii trebuie să se sfinţească, ca şi călugării, să fie sfinţi cum spune Evanghelia, ca să se poată bucura de chemarea: „Veniţi să moşteniţi împărăţia pe care v-am gătit-o vouă!”. Să fie vrednici. Să intre acolo.

 

Ne amintim de sfințenia, mărimea și puterea duhovnicească a Sfântului Cuvios Petroniu, după 80 de ani trăiți în monahism. Ne amintim de harul și dragostea sa față ce înaintașii sfinți, faţă de munca și jertfa lor. El iubea sfin­țenia și jertfa. A lăsat ­cuvinte de învățătură despre pocăință și sfințenie. A de­scris duhovnicia Sfântului Munte ca nimeni altul. A de­scris o noapte de priveghere la praznicul Schimbării la Față în Vârful Athonului, după care a trăit zile întregi stări cerești, iar acum se bucură în cer cu Sfinții Cuvioși. Pe stânca Vârfului Athon, la înălţimea de 2.033 m, stau crucea şi lancea, sim­bol al martiriului şi în­vierii... Aceasta este ținta monahilor şi a tuturor creştinilor. În soborul sfinților din cer, alături de Slăvitul Domn Iisus Hristos, Cel Răstignit și Înviat, strălucește ca un soare Sfântul Părinte Petroniu. Plin de virtuți și darul rugăciunii, cu căldură și dragoste se roagă pentru noi Stăpânului Hristos ca prin râvnă duhovnicească sufletul nostru să tânjească la lumea cea de sus. A trăit în sfințenia și jertfelnicia lui Hristos, lăsând învățături înțelepte pentru mântuire: „Să-L ai pe Dumnezeu de-a pururea înaintea ochilor!”; „Să asculți neabătut glasul conștiinței!”; „Să ai întotdeauna ochiul sufletului (mintea) curat!”; „Să știi că vei da seama de tot gândul!”; „Când te întâlnești cu un om, ia aminte: l-ai folosit sau păgubit!”; „Fapta este bună dacă zidește”; „Să nu mănânci nici o bucățică de pâine nemun­cită de tine”.