Formarea morală și spirituală a elevilor

În școala românească de astăzi, preocuparea pentru performanță și evaluare este însoțită de necesitatea formării elevilor ca persoane responsabile, echilibrate și implicate în viața comunității. Pr. prof. dr. Daniel Cergan, directorul Colegiului Silvic „Theodor Pietraru” din Brănești, județul Ilfov, subliniază contri­bu­ția educației religioase la dezvoltarea morală și spirituală a tinerilor. Din această perspectivă, ora de religie devine un cadru formativ în care valorile creștine sunt asumate și transpuse în comportamente concrete. Credința este prezentată nu doar ca un ansamblu de cunoștințe teoretice, ci ca o ex­pe­riență vie, capabilă să unească adevărul cu responsabilitatea și iubirea față de aproapele.

Într-un sistem educațional tot mai orientat spre performanță, mai este loc pentru formarea morală și spirituală în școală?

Atât din perspectiva unui director, cât și din cea a unui părinte, aș răspunde fără ezitare: nu doar că există loc, ci este o necesitate ca formarea morală și spirituală să rămână parte a școlii. Într-o competiție, copiii trebuie să învețe nu doar cum să reușească, ci și ce înseamnă să reușești în mod corect, fără a pierde respectul față de ceilalți și față de sine. Formarea morală și spirituală oferă exact acest tip de repere: îi ajută pe elevi să gestioneze eșecul, să înțeleagă responsabilitatea, să dezvolte empatie și să își pună întrebări despre sens, nu doar despre eficiență. Performanța fără valori devine fragilă, iar valorile fără competență rămân abstracte. Educația autentică le unește. Prin urmare, da, există nu doar loc, ci și o responsabilitate reală a școlii de a continua să cultive dimensiunea morală și spirituală a elevilor, ca parte esențială a formării lor ca oameni, nu doar ca performeri.

Ca profesor de religie, cum abordați întrebările sensibile ale elevilor legate de relația cu Dumnezeu, credință, suferință sau nedreptate?

Întrebările sensibile sau incomode ale elevilor nu le tratez ca pe situații de evitat, ci ca pe momente pedagogice foarte valoroase. De fapt, ele arată că elevul gândește, caută sens și nu se mulțumește cu răspunsuri formale. Primul principiu este respectul față de întrebare. Indiferent cât de dificilă sau provocatoare este, aceasta nu este respinsă sau minimalizată. Elevii trebuie să simtă că pot vorbi liber despre orice, chiar și despre suferință, nedreptate sau îndoială, fără teama de a fi judecați. Doar într-un climat de siguranță emoțională apare dialogul autentic. În al doilea rând, evit răspunsurile „automate” sau excesiv dogmatice. În loc să ofer soluții rapide la probleme profunde, prefer să ghidez reflecția. De exemplu, la întrebări despre suferință sau nedreptate, încerc să deschid mai multe perspective: una teologică, una umană și una experien­țială, fără a forța o concluzie simplistă. Uneori, rolul profesorului nu este să „închidă” întrebarea, ci să o aprofundeze. În astfel de discuții, este foarte importantă empatia. De aceea, tonul, răbdarea și capacitatea de ascultare sunt la fel de importante ca răspunsul în sine. De asemenea, folosesc frecvent metoda dialogului socratic: întrebări care îi ajută pe elevi să gândească mai departe, să își clarifice propriile idei și să descopere sensuri. De exemplu: „Ce înseamnă pentru tine dreptatea în această situație?” sau „Cum ai defini speranța într-un moment dificil?” Nu în ultimul rând, când este cazul, fac apel la experiența spirituală și la tradiția creștină, dar într-un mod deschis, nu impus. Credința este prezentată ca un drum de căutare și încredere.

Ce ar trebui schimbat în modul în care se predă religia pentru ca această disciplină să fie percepută relevantă de către elevi și părinți?

Cu siguranță sunt multe de schimbat, însă este important modul în care reușim să o facem vie, actuală și credibilă în ochii elevilor. Este importantă o trecere de la predarea predominant teoretică la o abordare mai formativă și aplicată. Religia nu ar trebui să fie percepută ca un set de definiții de memorat, ci ca un spațiu de reflecție asupra vieții reale: relații, decizii morale, crize personale, sens și responsabilitate. La fel de esențială este creșterea componentei interactive. Dezbaterile, studiile de caz, jocurile de rol sau analiza unor situații contemporane ajută elevii să vadă relevanța imediată a valorilor discutate. În același sens, utilizarea tehnologiei educaționale (quiz-uri sau chestionare interactive, platforme digitale, resurse multimedia) face ora mai accesibilă generației actuale.

Care este rolul Bisericii în ceea ce privește ora de religie?

Rolul Bisericii este unul esențial. Biserica oferă continuitate între ceea ce se predă în școală la ora de religie și viața de credință trăită concret în comunitate. Este ca un laborator, dacă vreți. Prin activitățile liturgice, pastorale și filantropice, ea ajută la interiorizarea valorilor și la transformarea lor în experiență de viață, nu doar în concepte teoretice. Astfel, elevul înțelege că religia nu este doar o disciplină școlară, ci o dimensiune vie a existenței. În același sens, preotul are un rol important de sprijin și complementaritate față de profesorul de religie. El poate contribui prin apropierea de elevi în cadrul comunității, prin dialog pastoral, prin exemplul personal și prin activități educa­ționale desfășurate în parohie. Relația dintre profesorul de religie și preot, atunci când este una de colaborare, consolidează mesajul formativ și îi oferă elevului coerență între școală și viața religioasă. De asemenea, este importantă și o comunicare mai bună cu părinții, astfel încât aceștia să înțeleagă rolul real al disciplinei: formarea morală, dezvoltarea caracterului și sprijinirea echilibrului interior al copilului, nu îndoctrinarea.

Cum poate ajuta ora de religie la formarea unor tineri responsabili și implicați social?

Din perspectivă pedagogică, acest demers presupune o învățare activă și participativă. Dialogul, studiul de caz, jocul de rol, proiectele de voluntariat, activitățile de cooperare și reflecția asupra propriilor experiențe îi ajută pe elevi să exerseze valorile despre care discutăm. Nu este suficient să vorbim despre solidaritate; elevii trebuie să aibă ocazia să fie solidari. Nu este suficient să explicăm ce înseamnă iertarea; ei trebuie să descopere cum poate fi depășit un conflict fără violență și fără resentimente. Valorile nu se formează prin simpla lor explicare, ci prin exercițiul constant al trăirii lor. Există o imagine pe care o folosesc adesea și în dialogul cu părinții. Le spun că fiecare copil își construiește, aproape fără să își dea seama, o busolă interioară. În fiecare zi, prin ceea ce vede, prin ceea ce trăiește și prin oamenii pe care îi întâlnește, această busolă se calibrează. Va veni însă momentul în care copilul va fi singur în fața unei alegeri. Nu va fi lângă el nici profesorul, nici părintele. Va fi doar propria conștiință. Cred că una dintre cele mai importante contribuții ale orei de religie este aceea de a participa la formarea acestei conștiințe, astfel încât, în momentele decisive, ea să îl orienteze spre adevăr, responsabilitate și respect față de aproapele. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că omul este chemat să unească adevărul cu viața. În fond, aceasta este și provocarea educației religioase: nu doar să transmită adevărul ca informație, ci să îl transforme în mod de viață.

În acest context, cum vedeți „misiunea“ profesorului de religie?

În tot acest proces, un rol important îl are și profesorul de religie. Copiii sunt foarte atenți la autenticitate. Ei observă rapid dacă există coe­rență între ceea ce profesorul spune și ceea ce trăiește. De aceea, profesorul de religie educă nu doar prin ceea ce predă, ci și prin modul în care ascultă, încurajează, gestionează conflictele, respectă fiecare elev și construiește un climat bazat pe încredere, dialog și respect reciproc. Uneori, un gest de răbdare, o încurajare sinceră sau un cuvânt rostit la momentul potrivit pot avea o forță educativă mai mare decât o lecție întreagă.

Cred că succesul orei de religie nu se măsoară doar prin ceea ce elevii pot reproduce la sfârșitul unei lecții, ci prin ceea ce aleg să facă atunci când nimeni nu îi privește și nimeni nu îi evaluează. Dacă un copil învață să respecte, să spună adevărul, să își asume greșelile, să îl ajute pe cel aflat în nevoie, să ierte și să construiască relații bazate pe încredere, atunci învățătura creștină și-a împlinit finalitatea educativă. Ea nu mai rămâne doar o disciplină din planul-cadru, ci devine un mod de a înțelege viața, de a se raporta la ceilalți și de a contribui, prin propriile alegeri, la construirea unei lumi mai bune. Aceasta este, în opinia mea, cea mai profundă și cea mai frumoasă misiune a orei de religie.