Tradiţii şi obiceiuri la românii de pe văile Dunării şi Timocului

De multe ori, în istoriografia sau etnografia românească, populaţia românească de pe văile Dunării şi Timocului a constituit un subiect de cercetare, atât pentru cunoaştere, cât mai ales pentru conservarea acestei importante ramuri a poporului român. În această direcţie, acum aproape trei ani, la Editura Institutului Cultural Român din Bucureşti a apărut un volum cu titlul „Românii dintre Vidin, Dunăre şi Timoc. Sărbători, obiceiuri, credinţe“, semnat de cercetătorul ştiinţific Emil Ţîrcomnicu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu“, al Academiei Române. Pe lângă acest volum, Emil Ţîrcomnicu este autorul şi editorul a numeroase volume şi studii pe tema etnografiei la românii sud-dunăreni. Volumul pe care îl prezentăm este rodul unei ample cercetări ştiinţifice în domeniul etnografic, folosind inclusiv sursele istorice. Volumul este structurat ca un dicţionar de termeni despre tradiţii, obiceiuri, nume de localităţi cu populaţie românească şi fotografii recente cu exemple de habitat, lăcaşuri de cult şi manifestări culturale. Din lectura acestei cărţi ne-au atras atenţia câţiva termeni. „Strigătul peste sat“ este un obicei care se ţine la lăsata secului de Paşti, atunci când tinerii aprind seara un foc şi strigă, glumind despre fetele care au rămas nemăritate (p. 72). De Sfântul Gheorghe, pentru românii dunăreni, este „începutul verii pastorale“, iar după slujba de la biserică, ei împodobesc porţile cu ramuri, deoarece cred că acest mare sfânt le protejează animalele şi gospodăria (p. 68). „Praznicul casei“ este un obicei foarte frumos, care se regăseşte la nord de Dunăre, ce constă în sărbătorirea patronului (sfântului) casei, ales în momentul căsătoriei, şi care protejează acea gospodărie (p. 61). Un alt obicei interesant este cel al cununii. Aceasta era confecţionată din flori şi din primele sau ultimele spice de grâu de către fetele care merg la secerat. După secerat se atârnă în casă la icoană. Apoi, un colac făcut special, care simbolizează moartea şi renaşterea spiritului grâului, este aruncat în fântână, pentru recoltă bogată în anul viitor (p. 23). Dicţionarul mai conţine nume de localităţi populate de români, precum: Albotina, unde odinioară se află o mănăstire rupestră, loc de referinţă pentru românii timoceni; Rabrova, Gomotarţi sau Florentin. De asemenea, autorul volumului prezintă fotografii cu lăcaşuri de cult româneşti din dreapta Dunării şi din zona Timocului, precum: „Înălţarea Domnului“ din Florentin, „Cuvioasa Parascheva“ din Vidin sau bisericile din Gomotarţi sau Cutova. Volumul se încheie cu indice tematic, un glosar şi o incursiune în istoria românilor de pe Valea Dunării. În concluzie, putem spune că volumul semnat de Emil Ţîrcomnicu este o lectură indispensabilă atunci când vrem să-i cunoaştem pe românii din această parte a Peninsulei Balcanice şi să contribuim la conservarea identităţii lor etnice şi religioase.