Tragedia României Mari: Viena, 30 august 1940

Făurirea Marii Uniri la 1918 și recunoașterea ei internațională prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920 au ­reprezentat unele dintre momentele cele mai frumoase ale istoriei neamului românesc. Înfăptuită pentru prima dată la 1600, de către Mihai ­Viteazul, unirea românilor a reprezentat un ideal și un vis al generațiilor următoare și cu precădere al romanticilor revoluțio­nari ai secolului al XIX-lea, cei care la 1859 au pus bazele statului modern român prin dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. O altă generație, în schimb, a avut șansa să întrupeze unirea tuturor românilor, generația care între 1916 și 1919 și-a vărsat sângele pe câmpurile de luptă ale Marelui Război. Plătită cu jertfe de sânge, Marea Unire a dat posibilitatea românilor să se dezvolte și să se afirme în hotarele României Mari. 

Noua Românie în ­cele două decenii de existență a ­putut să ofere ­cadrul ideal pentru înflorirea economică, pentru afirmarea culturală a acestui neam. Din păcate, lipsa sedimentării democrației a lăsat loc unor manifestări care au slăbit fundamentul statului. Demagogia, corupția, arivismul, lipsa de perspective pentru tineri au fost factorii care au generat apariția partidelor extremiste, utilizarea asasinatului ca armă politică și, într-un final, au condus la eșecul democrației. La aceste cauze s-a mai adăugat și ambiția unui rege, l-am numit aici pe Carol al II-lea, care spre deosebire de înțelepții săi înaintași care înfăptuiseră, unul statul modern și independența sa, altul Marea Unire, a consumat capitalul de încredere al monarhiei și a instaurat în 1938 un regim de dictatură personală. 

Scindarea societății româ­nești, eșecul guvernării fără partide și o politică externă lipsită de consecvență și viziune au reprezentat elementele care încetul cu încetul au fisurat statul român tocmai într-un moment în care Europa se pregătea pentru alt conflict. Acțiunile Germaniei lui Hitler de anexare a Austriei, dezmembrare a Cehoslovaciei, pactul Ribbentrop-Molotov și atacarea Poloniei în septembrie 1939 au fost semnele că Europa se îndrepta spre un nou război mondial.

1940: Vara când ne-am pierdut frații 

Anul 1940 avea să fie momentul începerii efective a conflictului. Dispariția aliatei noastre Franța, ocupată de armata germană în iunie 1940, a făcut din România o țintă a revizionismului, iar primul semnal a fost dat de URSS, care printr-un brutal ultimatum a smuls din nou din trupul țării Basarabia. A fost primul mare eșec al Regelui Carol al II-lea, iar faptul că armata nu a tras măcar un foc pentru apărarea graniței a creat în țară o vie nemulțumire față de persoana regelui. Din păcate, problemele României erau abia la ­început. 
Încă din martie 1940, Ungaria solicita insistent Germaniei și Italiei ruperea granițelor României și înapoierea Transilvaniei. Atât de intensă era ofensiva maghiară, încât un înalt oficial din Ministerul de Externe al Germaniei l-a chemat pe ambasadorul Ungariei la Berlin și i-a cerut să nu mai inunde cu materiale de propagandă birourile externelor. Sprijinul a venit pentru maghiari de la liderul italian Mussolini și de la ginerele său, Galeazzo Ciano, care erau de acord cu revizuirea granițelor în favoarea Ungariei și au încurajat această țară să acționeze în consecință.

În momentul în care România a cedat fără luptă Basarabia către URSS în iunie 1940, Ungaria și-a intensificat propaganda, dar și cererile pentru revizuirea grani­țelor. Armata maghiară a fost mobilizată, iar Horthy, regentul Ungariei, făcea declarații din ce în ce mai belicoase la adresa României, lăsând să se înțeleagă că războiul cu România era inevitabil, iar ei, ungurii, îl vor câștiga. Analizele ulterioare ale istoricilor au arătat că liderii de la Budapesta se înșelau. Armata română era superioară atât numeric, cât și ca înzestrare. Acest fapt l-a știut și Hitler, care le-a spus direct diplomaților maghiari că nu au șanse. Pentru Germania, dar și pentru Italia, România era importantă. Fără petrolul românesc, economiile și armatele celor două state ajungeau în stare critică. Un război între România și Ungaria însemna oprirea exportului de petrol, iar planurile lui Hitler ar fi avut de suferit. De aceea, cele două state vecine Ungaria și România au fost încurajate, dar și presate ca să ajungă la o înțelegere. 

Un prim pas a fost făcut prin inițierea negocierilor dintre ­Ungaria și România, purtate la Turnu Severin în 16 august 1940. Evident că pretențiile maghiare erau considerate nejustificate și au fost respinse. Poziția României comunicată mereu ­tuturor părților a fost aceea că era de acord cu un schimb de populație și cu cedări teritoriale minore în zona de frontieră. Ungaria, în schimb, renunțase la revendicarea întregii Transilvanii, cerând 60.000 kmp. Cum părțile nu s-au înțeles, s-a ajuns la ultima soluție, arbitrajul Germaniei și al Italiei. Diplomația germană i-a convocat telefonic pe 28 august pe miniștrii de externe ai celor două state la Viena pentru a rezolva „neînțelegerea” și a oferi o soluție. 
Așa s-a ajuns ca în ziua de 30 august la Viena, în palatul Belvedere, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, Galeazzo Ciano, ministrul de externe italian, Mihail Manoilescu, ministrul de externe român, și Valeriu Pop, precum și primul ministru maghiar Pal Teleki și ministrul de externe, Csaky, s-au întâlnit pentru a tranșa „problema Transilvaniei”.

În memoriile sale, Mihail Manoilescu a relatat momentul acesta dureros al întrunirii: „Cu un gest grav şi rece ni s-au indicat fotoliile noastre. Toată lumea tăcea. Toţi voiau să fie solemni, dar, pentru mine, erau siniştri. Peste un minut a fost introdusă delegaţiunea ungară. Primul ministru, Teleky, tip de profesor, mai curând de liceu decât de universitate, privind oblic după ochelari ca un japonez. Csaky - grăsun, îndesat, într-o uniformă care amintea pe a surugiilor de la curțile noastre boierești. […] ­Ribbentrop mi-a răspuns primul pe scurt şi brutal că voi vorbi la sfârşit. Au continuat formalităţile. Schmidt a citit în limba germană actul de arbitraj… Veni apoi momentul culminant. Pe masă stătea păturită harta, ca o sentinţă de moarte. Am observat întâi că este o hartă românească. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva… Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenuşiu, din cenuşiu negru [...] Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc… Curând a venit şi Valer Pop. Îi spuneam cu glas scăzut ce grozăvie mă aşteaptă, căci de acum înainte voi fi blestemat de toţi ţăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc...” Mihail Manoilescu a rămas în analele diplomației acelei epoci drept ministrul care a leșinat când a văzut harta ciuntită a țării sale. Din păcate, răspunsul românesc a venit și după un Consiliu de Coroană condus de către Regele Carol al II-lea în care participanții și-au dat acordul pentru această nouă sfârtecare a României. În țară, cedarea nordului Transilvaniei a stârnit un val de tristețe și de furie față de Regele Carol al II-lea, văzut vinovatul principal pentru această cedare. De altfel, 7 zile mai târziu, regele avea să fie forțat să abdice. Întreaga națiune română sângera din nou, iar pentru românii rămași în Ardealul cedat maghiarilor a început o nouă și lungă tragedie.

Numit de istoricii occidentali drept „Arbitrajul de la Viena”, iar de cei români drept „Dictatul de la Viena”, actul era un tratat internațional nelegitim, prin care România era forțată să cedeze Ungariei zona de nord a Transilvaniei cu o suprafață de 43.492 kmp și o populație de 2,6 milioane de locuitori, din care 1,3 milioane de români. Dictatul de la Viena a nemulțumit atât pe maghiari, care își doreau întreaga Transilvanie, dar, mai ales, pe români. El servea interesele strategice ale lui Hitler de a ține în șah cele două state și de a le obliga să-l urmeze în războiul nebunesc pe care îl declanșase. Din fericire, încheierea Tratatului de Pace de la Paris din 1947 a consacrat anularea Dictatului de la Viena și revenirea la România a zonei care fusese obiectul acelui nefast „partaj”. 

Lecția istoriei ne spune că „uneori vremurile sunt deasupra bietului om”, cum frumos zice cronicarul. Cu toate acestea, când o națiune își dorește să fie unită și să-și împlinească visele și idealurile, nimic nu-i poate sta în cale.