Trebuie să ne rugăm mai mult pentru darul păcii şi libertate
Preafericirile Voastre,
Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Iubiţi fraţi în Hristos,
Preotul Georges Florovsky a scris în volumul II al Operelor sale complete cât se poate de exact faptul că Creştinismul a introdus în primul rând o nouă ordine socială. Încă de la început, aceasta nu a fost în special o „doctrină”, ci mai precis o „comunitate”. În afară de kerygma - un mesaj necesar pentru răspândirea Veştii celei Bune în lume - Evanghelia, mai era o „nouă comunitate” distinctă, care nu se asemăna cu nimic altceva, comunitate care creştea şi se forma continuu, grupând din ce în ce mai mulţi credincioşi. După ce s-a instaurat în provinciile romane, comunitatea a început să pătrundă la diferite niveluri, clase şi instituţii ale Imperiului Roman, încheindu-se cu creştinarea imperiului şi a împăratului său. Având în vedere toate acestea, căderea regimului ţarist şi schimbările sociale care au avut loc în timpul Revoluţiei din octombrie 1917 în Rusia ar putea fi considerate încheierea epocii constantiniene. Odată cu începutul noii ordini sociale a ajuns la putere şi mişcarea totalitaristă modernă, comunismul.
Generaţia de azi nu înţelege cum a ajuns comunismul la punctul culminant al dezvoltării sale ideologice. Cei născuţi mai de mult, deşi simt o oarecare nostalgie, îşi amintesc timpurile guvernării unui singur partid, precum şi filozofia marxist-leninistă în care oricine vedea mai curând un proiect de egalitate socială decât o mişcare totalitaristă. Astăzi, aproape nimeni nu mai citeşte scrierile lui Lenin sau rezoluţiile întrunirilor Partidului Comunist, care vorbesc despre lupta cu religia şi Biserica Ortodoxă. Totuşi, adevărul constă în faptul că deşi în fosta Rusie ţaristă statutul Bisericii Ortodoxe era privilegiat, Lenin cerea distrugerea sa totală. În 1909, el afirma în controversata sa scriere „Despre relaţia clasei muncitoare cu religia”: „Religia este opiu pentru popor - această declaraţie a lui Marx este piatra de temelie a opiniei mondiale a marxismului despre relaţia sa cu religia”.
Înainte ca revoluţia să răstoarne vechiul regim şi ca Lenin să devină noul conducător al Rusiei, acesta scria tactic că membri ai Partidului Comunist ar putea fi chiar şi credincioşii. Totuşi, imediat ce au ajuns la putere în octombrie 1917, bolşevicii au emis o serie de decrete în spiritul ateismului din timpul războiului. Reacţia Patriarhului Tihon a fost declaraţia de anatemizare a guvernului comunist. Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc în 1917, a confirmat această anatemă asupra puterii şi guvernului sovietic. Răspunsul comuniştilor a fost crud şi fără compromis. Putem citi într-una din scrisorile liderului proletariatului mondial, după cum era numit Lenin, adresată lui Felix Dzersinski la 1 mai 1919, că „trebuie să terminăm cu popii şi cu religia cât mai curând posibil. Popii, fiind contrarevoluţionari şi sabotori, trebuie arestaţi şi împuşcaţi fără milă. Bisericile trebuie preluate sau transformate în depozite…”. Astfel, „teroarea roşie” care nu mai fusese trăită de creştinism din timpul împăraţilor romani păgâni a fost reînviată.
Cealaltă faţă a ideologiei progresiste care, de fapt, luptase pentru o societate dreaptă şi egalitate socială trebuia să rămână ascunsă de ochii oamenilor încrezători din ţările eliberate de Armata Roşie, până când comuniştii ajungeau la putere.
Exact acesta a fost cazul când plaga comunistă s-a răspândit în sudul-estul şi centrul Europei, inclusiv în Cehoslovacia. Victoria Armatei Roşii asupra unei alte ideologii a răului, nazismul, i-a făcut optimişti pe cei care vedeau în comunism, înainte de orice, o societate mai dreaptă şi egalitate socială. Din păcate, un asemenea optimism a cuprins mulţi credincioşi ortodocşi din Balcani, precum şi din ţara noastră, care după multe secole de opresiune din partea creştinismului occidental, cuplat cu feudalismul şi mai târziu cu burghezia şi imperialismul, au văzut în comunism o speranţă pentru o viaţă mai bună şi o lume mai dreaptă.
Nu voi vorbi despre iadul regimului comunist ca despre o ideologie care caută bunăstarea materială fără nici un conţinut spiritual. Nu vreau să intru în detaliile triste ale istoriei ante şi postbelice plină de sânge şi epuizare, de intrigi politice, procese şi execuţii, de permanenta căutare a clasei inamice şi, înainte de orice, de persecutarea deschisă sau ascunsă a Bisericii Ortodoxe. Aş dori să menţionez în câteva cuvinte experienţa Bisericii noastre locale din timpul regimului comunist din Cehoslovacia, care a marcat profund istoria sa modernă. Psihoza postbelică din ţările noastre a dus mulţi creştini la servilism faţă de puterea de stat comunistă, care a folosit această stare psihologică a credincioşilor cauzând multe scandaluri între membrii confesiunilor individuale pentru a discredita Biserica Creştină ca instituţie şi apoi pentru a o lichida.
Regimul comunist cehoslovac, în lupta sa cu romano-catolicii, care constituiau cea mai mare ameninţare, fiind cea mai numeroasă dintre confesiunile creştine, nu a ezitat să exploateze procesul normal şi treptat al întoarcerii uniţilor - greco-catolici - la Biserica Ortodoxă, un proces care începuse cu mult înainte, cu aproape 100 de ani înainte de Revoluţia din februarie 1948 din Cehoslovacia.
Încă din timpul domniei austro-ungare, cei treziţi din punct de vedere naţional din Boemia şi Slovacia priveau tot mai mult spre Rusia şi partea slavă a Balcanilor, în special spre Serbia şi Muntenegru, unde îşi căutau rădăcinile propriei lor identităţi. Acest fapt a făcut ca autorităţile austro-ungare să-şi intensifice lupta împotriva panslavismului, ceea ce însemna, de fapt, împotriva Bisericii Ortodoxe. Începând cu Eudovit Stur şi Vâclav Hanka şi până la Adolf Dobriansk şi la procesul Maramureş-Sighet cu executarea preotului martir Maxim Sandowicz, a existat un singur drum al crucii - calea dorinţei de găsire a propriei sale identităţi şi a Bisericii autentice.
Anul 1918 şi constituirea Cehoslovaciei au adus mult mai multă libertate religioasă, care a contribuit la consolidarea Ortodoxiei în Cehoslovacia. Procesul existent deja de întoarcere la Ortodoxie, intensificat de mişcarea din Statele Unite şi Canada în rândurile emigraţiei, aproape exclusiv foşti uniţi din regiunile cele mai sărace ale estului Slovaciei, care începuseră să se reîntoarcă la Biserica Ortodoxă, împreună cu întoarcerea cehilor ortodocşi din provincia Volyn şi numeroasa emigraţie rusă după Revoluţia bolşevică au întărit considerabil poziţia Ortodoxiei în Europa Centrală. Dacă adăugăm la toate acestea o revigorare a naţionalismului în rândurile romano-catolicilor din Boemia, care a dus la crearea aşa-numitei Biserici Cehoslovace, parte a credincioşilor care au acceptat ulterior Ortodoxia, prognoza dezvoltării Bisericii Ortodoxe din Boemia şi Slovacia a fost mai mult decât favorabilă. Totuşi, cel de-al Doilea Război Mondial a luat sfârşit şi Biserica Ortodoxă din Protectoratul Boemiei şi Moraviei a fost scoasă în afara legii. Execuţia Sfântului Episcop Martir Gorazd şi a celor mai apropiaţi asociaţi ai săi a slăbit în mare măsură poziţia Ortodoxiei în Boemia.
În Slovacia, unde până în 1948 întoarcerea tuturor parohiilor bisericeşti de la Uniaţie la Biserica Ortodoxă se producea în mod normal şi nonviolent, puterea de stat comunistă a creat în 1950 aşa-numitul Sinod de la Prešov, care a „desfiinţat” Biserica Greco-Catolică şi fosta Uniaţie, indiferent de opinia membrilor ei, aceasta devenind „ortodoxă” peste noapte. Acest lucru a avariat iremediabil şi a oprit procesul în derulare, creându-se, în acelaşi timp, în viitorul apropiat, „sentimentul ferm de nedreptate” şi de ostilitate dintre greco-catolici şi ortodocşi.
Regimul comunist a folosit cu ingeniozitate problemele sociale pentru a-şi promova deciziile în domeniul religios. Liturghiile şi misele din timpul zilelor de lucru şi uneori chiar şi în duminicile şi în zilele de sărbătoare trebuiau să ia sfârşit înainte de începerea programului de lucru. Credincioşii ortodocşi au fost forţaţi să treacă la un nou calendar gregorian, ceea ce afecta şi sărbătorirea Paştelui. Foştii clerici greco-catolici profesori, care acceptaseră formal Ortodoxia, dar fuseseră clasaţi pentru totdeauna în categoriile occidentale scolastice, conferenţiau la Facultatea de Teologie Ortodoxă.
Toate aceste stagnări, hrănite artificial şi sprijinite de puterea de stat, au dat roadele amare ale aşa-numitului an reformator 1968 sub forma „restaurării” Bisericii Greco-Catolice din Slovacia. La început erau numai discuţii aprinse între credincioşi în parohii, dar care curând au ajuns la atacuri fizice şi bătăi care de multe ori aveau un sfârşit trist. Cu toate acestea, puterea de stat comunistă a forţat atât ortodocşii, cât şi greco-catolicii să adopte aşa-numita folosinţă comună a bisericilor care în următorii 20 de ani a constituit sursa a nenumărate conflicte şi provocări. Totuşi, în această perioadă dificilă s-a produs o reîntoarcere conştientă la tradiţia Sfinţilor Părinţi ai teologiei ortodoxe, precum şi purificarea treptată a expresiilor liturgice locale şi redeşteptarea fundamentală a vieţii spirituale la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi apoi în mediul nostru bisericesc extins.
Căderea regimului comunist din Cehoslovacia la sfârşitul anului 1989 a dus la rezolvarea dureroasă, dar definitivă, a îndelungatelor probleme şi aranjamente provizorii dintre ortodocşi şi greco-catolici şi a normalizat relaţiile tensionate dintre ei prin aşa-numita rezolvare a proprietăţii legale sub supravegherea statului. Practic, aceasta a însemnat retrocedarea în proprietatea greco-catolicilor a aproape tuturor bisericilor şi clădirilor bisericeşti deţinute de ortodocşi, iar credincioşii ortodocşi au fost obligaţi să construiască biserici şi case parohiale noi cu un oarecare sprijin din partea statului.
Deşi secretariatele de stat au dispărut din viaţa bisericească, noi provocări şi probleme au apărut odată cu restabilirea libertăţii pentru care credincioşii nu erau pregătiţi, în special cei născuţi mai de curând. Uşile şcolilor şi instituţiilor, ale închisorilor şi ale unităţilor militare, spitalelor şi ale altor instituţii au fost redeschise pentru Biserică şi preoţi. Se părea că libertatea nou dobândită era un panaceu universal al tuturor dificultăţilor şi problemelor. S-a dovedit, totuşi, că în viaţa Bisericii a apărut o provocare mai responsabilă şi un test mult mai complex decât persecuţia.
În zilele noastre, mulţi oameni înţeleg libertatea omului absolut diferit de înţelegerea creştină. Nu mai există libertatea alegerii morale şi a idealului aflat în păstrarea standardelor morale clare şi fără ambiguitate. Libertatea greşit înţeleasă, liberalismul, în care totul este permis acum, îndrăznesc să spun că este o provocare mai mare pentru Creştinism decât a fost comunismul. Consumul - aceasta este realitatea zilei de azi. Şi numai Dumnezeu ştie ce reglementări vor mai fi stabilite în următoarele decenii de copiii care cresc astăzi în familii incomplete sau dezorganizate, a căror conştiinţă este formată de principii morale cât se poate de individuale, dacă există şi acelea.
O altă provocare majoră pentru Biserica Ortodoxă în ziua de azi o constituie migraţia şi islamismul radical. Există multe diferenţe între ele, dar ceea ce au în comun este totalitarismul violent. Suntem convinşi de aceasta văzând ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu. În ultimii ani, lucrurile au ajuns atât de înfricoşătoare, încât este greu să le găseşti o paralelă în istoria lumii. Trebuie să ne rugăm şi mai mult lui Dumnezeu pentru darul păcii şi libertate pentru întreaga lume şi să încercăm să-i ajutăm prin rugăciuni şi fapte pe toţi cei pe care războiul şi persecuţiile i-au lăsat fără acoperiş deasupra capului şi i-au alungat din casele lor.
Existenţa a mai mult de două mii de ani ai istoriei Bisericii Creştine ne arată că forţa armelor nu poate stăvili răul - acesta nu poate fi oprit decât de viaţa sfântă. Acest fapt s-a dovedit nu numai prin exemplul inimitabil al creştinilor din Imperiul Roman, care cu preţul vieţii lor au forţat împăraţii romani să legalizeze Creştinismul cu mai mult de 1.700 de ani în urmă prin Edictul de la Milano, ci şi prin eroismul personal a nenumăraţi noi martiri de la recenţii episcopi, preoţi, călugări şi laici ai Bisericilor Ortodoxe care au suferit mult din partea perversului regim comunist şi care adeseori au fost obligaţi să-şi dea viaţa pentru credinţa lor în Hristos. Faptul că sacrificiul lor nu a fost în zadar este confirmat de nenumăratele roade binecuvântate pe care le-a adus. Unul dintre ele este actuala noastră libertate creştină. Să nu uităm dragostea şi sacrificiul lor, nici acest dar nepreţuit care ne-a fost dat. „Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slava în vecii vecilor” (1 Timotei 1, 17).
† Rastislav
Arhiepiscop de Prešov,
Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia
Cuvânt rostit la ședința solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 28 octombrie 2017.