„Trei repere am urmat: credinţa, dragostea de meserie şi prietenia“

În pictura lui Horea Paștina, câmpia, masa, vasul, grădina, crucea și albul nu alcătuiesc o succesiune de teme, ci un drum al atenției. Într-un dialog despre memorie, prietenie, rugăciune și lucrare, artistul vorbește despre acel „punct” din care formele se adună și pot merge mai departe. La împlinirea vârstei de 80 de ani am realizat un interviu cu artistul care urmărește câteva nuclee ale unei picturi ce se întoarce mereu la același lucru pentru a-l vedea mai adânc: locul, chipul, materia, darul și lumina.

În atelierul lui Horea Paștina, lucrurile își află încet chipul în imagini. O cană fără toartă, o fereastră, o floare, câmpia sau o pânză albă stau mai întâi în propria lor tăcere. Pictorul le privește îndelung, le reia, le simplifică, până când în ele începe să se vadă o ordine așezată. În centrul acestei ordini revine un cuvânt simplu: punctul. Pentru artist, punctul numește un mod de a începe, memoria oamenilor apropiați, răbdarea lucrului și puterea luminii de a transforma o suprafață aparent goală. El ține împreună formele, întâlnirile și drumul care se deschide din fiecare lucrare. Ele alcătuiesc o mișcare comună, în care fiecare formă își păstrează memoria și o dă mai departe.

În multe dintre lucrările dumneavoastră, punctul și crucea apar ca repere, uneori vizibile, alteori ascunse în alcătuirea imaginii. Ce înseamnă acest început?

În fața unei pânze albe, la început, mă întrebam: „Ce mă fac eu în fața acestei pânze?”. Îi caut mijlocul, trasez crucea în supra­față și, de acolo, se alcătuiește lucrarea. Crucea e prezentă, chiar dacă nu se vede. Aveam nevoie de acest punct de sprijin. 

Viața mea a mers tot așa, pe puncte de felul acesta. În fiecare moment e un punct în care am mers mai departe; și, la urmă, punctul este și cruce. E locul în care se întâlnesc mai multe direcții. Nu e vorba despre o idee pe care aș vrea s-o explic prin pictură. Este un lucru de care mă sprijin ca să pot lucra.

„Din mine nu pornește nimic, decât sărăcia mea.” De aceea am nevoie de un sprijin, de un semn care să țină alcătuirea. Un lucru poate să rămână nevăzut și totuși să fie acolo. Nu trebuie să afirmi totul prin imagine; trebuie să lași lucrarea să se așeze.

„Crucea e prezentă, chiar dacă nu se vede.”

Câmpia ocupă un loc decisiv în pictura dumneavoastră. Cum s-a legat ea de amintire și de rugăciune?

Mă gândeam mult la orizontală, mă gândeam mult la câmpie. Când a plecat mama din lumea aceasta, în 1983, am simțit iarăși nevoia să ies la câmp cu șevaletul. Cu gândul la ea și cu gândul că o pomenesc, am ieșit la câmp. Era și amintirea că lucrasem, în adolescență, împreună cu ai mei, pe pământul altora; amintirea că eram cu ei și că îi pomeneam.

Câmpia a devenit subiectul pe care l-am reluat cel mai mult. Dar nu pentru că am vrut să fac peisaj. La un moment dat am înțeles: am făcut câmpul, rugăciunea. Câmpia are această orizontală care te așază; în ea sunt pământul, oamenii, memoria lor. După aceea, lucrările s-au limpezit, au rămas mai puține lucruri, mai mult raportul dintre linie, suprafață și lumină. Dar câmpia nu a dispărut.

De unde vin lucrurile simple care reapar în lucrările dumneavoastră: cana, vasul, floarea, fereastra?

Lucrurile mi-au ieșit oarecum în cale. Când m-am mutat într-un atelier mai mare, nu știam ce voi face acolo. M-am oprit asupra unei căni fără toartă. Era un obiect păstrat în casă, deși își pierduse întrebuințarea. Am privit-o și mi s-a părut că mă regăsesc în lucrul acesta; la un moment dat i-am spus chiar autoportret.

Nu pornesc de la un program de simboluri. Un vas, o cană, un ghiveci, un fruct sunt lucruri apropiate, pe care le vezi până când își arată forma. Pictura e o limbă veche. Mă gândesc adesea cât timp a durat până când omul a ajuns să facă un vas. Într-un lucru mic se adună memoria mâinii, a materiei și a unei întregi civi­li­zații. De aceea, lucrurile simple nu sunt recuzită. Ele cer atenție și pot deveni un punct de plecare.

În felul în care vorbiți despre pictură apar mereu și oamenii: prieteni, profesori, întâlniri, grupul Prolog. Ce a însemnat această comuniune?

Întâlnirile au fost esențiale. La cursurile lui Ioan Alexandru s-a deschis pentru mine drumul către Părintele Dumitru Stăniloae. Apoi au fost Paul Gherasim, Tescanii, florile de măr și Prologul. E un loc al întâlnirii noastre: în lucru, în prietenie, în dragostea pentru meseria pe care o facem.

Credința, dragostea de meserie și prietenia - astea ne-au adunat. E bine că am fost împreună și că înțelegeam firescul acestui lucru. Nu era o formulă și nici un program. Ne întâlneam, lucram, vedeam florile, vorbeam. Florile de măr ne țin la un loc; și cuvântul ne ține la un loc. A însemnat extraordinar să fim împreună.

Reveniți asupra acelorași teme fără să le repetați identic. Ce înseamnă repe­tiția în lucru?

Repetiția este un lucru bun. Respirăm, respirăm. Ne rugăm, ne rugăm. Dacă rămâi lângă un lucru, te întâlnești cu răbdarea, îl adâncești și te întâlnești, în cele din urmă, cu lucrul tău. De fiecare dată e o noutate și de fiecare dată descopăr câte ceva. Nu e o noutate în sine ceea ce fac, dar e o noutate pentru mine.

Aceasta se întâmplă cu câmpia, cu grădina, cu vasele, cu florile. Nu le schimbi ca să găsești cu orice preț altceva, ci le lași să-ți arate, după vreme, altă față. Repetiția nu înseamnă să faci același lucru; înseamnă să rămâi în fața lui până când îl poți vedea din nou.

Cum lucrează albul în picturile din ultimii ani?

Albul nu e alb și atât. Este o infinitate. Într-un fel se văd lucrările dimineața și în alt fel spre capătul zilei. Se modifică lucrarea și, mai ales aici, în alb, văd lucrul acesta. Pânzele industriale nu au viață; materia pânzei, grosimea firului, cărbunele, guma de șters, lumina zilei - toate participă.

Lucrurile pe care le fac sunt făcute la lumina zilei. Uneori e nevoie să ștergi, să lași puțin. Cu puțin se poate. Și cu puțin. Tăcerea e un cuvânt și îmi folosește; încerc să o dezvolt în lucrări. Albul nu e gol: el lasă să lucreze lumina și dă suprafeței o respirație.

În lucrările cu masa și potirul, apoi în cele despre „Răsăritul cel de Sus”, se vede o trecere de la câmpie la geometrie. Cum se leagă aceste imagini?

Mă gândeam la mama, la câmpie, și o privesc ca pe rugăciune. Am făcut câmpul, rugăciunea.
Pe urmă am avut o serie cu masa, în care pe masă era potirul. Aveam două lucrări orizontale, de aceeași dimensiune: jos câmpia, deasupra potirul. M-a interesat că puteau sta împreună.

După aceea am folosit cercul, pătratul și triunghiul, fără să mai introduc potirul. Nu sunt semne puse pentru ele însele. Prin prezența crucii, e Răsăritul cel de Sus. Lumina vine de la Răsăritul cel de Sus, nu dintr-un punct cardinal. Cred că formele acestea au rămas în pictură pentru că pot păstra ceva din ceea ce am trăit, fără să explice totul.

Crucea nu apare astfel ca un motiv exterior sau decorativ, ci ca o realitate care cere asumare. Cum se poate picta această expe­riență?

Nu ai cum să pictezi crucea ­dacă nu treci prin suferință. Dar crucea nu e numai durere. Crucea e bucurie, însă numai după ce o asumi. Poate de aceea nici nu trebuie să fie întotdeauna arătată. Ea poate rămâne în adâncul lucrării, în felul în care se țin împreună direcțiile, în ceea ce se șterge și în ceea ce rămâne.

Tăcerea e un cuvânt și îmi folosește. Încerc să o dezvolt în lucrări. Uneori rămâne o linie, o cruce, un alb. Cu puțin se poate. Și cu puțin. Dacă lucrurile sunt puse cu rost, ele nu mai sunt puține; încep să poarte o lume.

Dacă ar fi să încheiați această conversație cu un singur cuvânt, care ar fi acela?

Punct. Dar nu încheiem. Și pe urmă se lărgește punctul, se lărgește, se lărgește. Tot punctul este punctul. În sensul punctului: unime, treime. Toate sunt întâlniri. Purtăm în noi toate aceste întâlniri și ne întâlnim în același punct.