Trèves, de la moștenirea lui Constanțiu la Imperiul Bizantin
Sfântul Constantin cel Mare face parte, fără îndoială, din categoria șefilor de stat, dacă ar fi să utilizăm un limbaj modern, care au făcut istorie. Prin cei 30 de ani de domnie în cadrul Imperiului Roman, el a marcat întreaga lume și civilizație romană, aflată într-o vizibilă schimbare. Deși născut în spațiul răsăritean al Europei, la Niș, el s-a afirmat mai întâi în Occident, de unde a început procesul de reconfigurare a Imperiului Roman. Trèves sau Trier, capitala Galiei, poate fi înțeles, în perspectiva vieții Sfântului Împărat Constantin, ca un punct de cotitură între regionalism și universalism.
Proclamat august în 306, la 35-36 de ani, Constantin era fiul lui Constanțiu Chlor. Pentru început, el a fost cooptat de tatăl său în calitatea de cezar. Moartea lui Constanțiu Chlor în 306, în Insulele Britanice, l-au propulsat spre funcția de august. Dacă ne uităm înspre legendele create în decursul timpului, Constantin a devenit „fiul divinului Constanțiu”. Prezența lui Constantin la Trèves în perioada 306-310, apoi, peste câteva decenii, a lui Constantin al II-lea și a lui Constant, a transformat Augusta Treverorum în capitală imperială. Trèves beneficia, fără nici o urmă de îndoială, de interesul împăraților, prin poziția sa strategică la granița rhenană.
Cunoscuta Porta Nigra, astăzi vestigiul roman emblematic al orașului, este anterioară epocii constantiniene, mai exact datează din secolele II-III, fiind un avanpost de apărare a cetății și al întregii provincii Galia. Din perioada dinastiei constantiniene datează termele, un palat cu o bazilică cunoscut astăzi sub numele de Aula magna. La moartea lui Constanțiu Chlor, moștenirea lui Constantin a fost așadar Galia, ce-și avea capitala la Trèves, la care se vor adăuga și Insulele Britanice. Pentru Constantin, controlul provinciilor era vital în reușita ambițiilor sale: nu era doar spațiul în care se stabilise, ci și locul unde puterea sa se înrădăcinase. Acest spațiu merită să fie numit imperiu și, în etape, va deveni sinonim cu întreaga lume romană (Orbis Romanus). Unul dintre indiciile care ne spun multe despre visele împăratului Constantin sunt termele imperiale: specifice lumii și civilizației romane, aceste terme se găseau rareori în afara capitalei, Roma, cu puține excepții în orașe cu un rol major în istoria imperiului, precum Milan sau Trèves. Aula Magna sau Aula Palatină, construită între secolele III-IV, a servit drept sală de tron pentru împăratul Constantin. Trebuie menționat faptul că, în urma cercetărilor arheologice, s-au găsit urme ale unui palat din perioada preconstantiniană. Era îmbrăcat în marmură, cu nișe în care se păstrau efigii de marmură. Podeaua și pereții erau încălziţi. Dar această clădire a fost distrusă în secolul al V-lea de franci. Ulterior, zidurile păstrate au fost folosite la construcția unui castel, care s-a extins în decursul timpului și a servit ca reședință pentru Arhiepiscopul de Trèves. Apoi, la inițiativa regelui Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea, bazilica a fost restaurată conform arhitecturii sale originale, romană, după planurile de reconstruire ale colonelului Carl Schnitzler (1846-1856).
De la Trèves la Constantinopol
Începând cu 311, anul morții împăratului Galeriu, se poate observa limpede ascensiunea lui Constantin. Bătălia de la Pons Milvius a fost cea care i-a schimbat întreaga viață împăratului Constantin, atât din punct de vedere personal, spiritual, cât și politic. Ajungând singurul împărat din Occident și manifestând o deschidere fără precedent în istoria împăraților romani față de creștini, Constantin și-a croit singur drumul spre a deveni unicul împărat al Imperiului Roman. Un Imperiu Roman și o Romă ce nu mai erau la fel după anii de conducere prin intermediul tetrarhiei, căci Roma nu mai era singura capitală, iar autoritatea sa devenea mai mult simbolică. „Panegiriul de la Trier din toamna anului 313”, amintește bizantinologul Emilian Popescu, „precizează că după intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradițional spre Capitoliu și n-a adus jertfă lui Jupiter, cum se obișnuia. Autorul Panegiricului de la Trier nu menționează nici o divinitate păgână care l-ar fi ajutat să câștige lupta de la Pons Milvius (Podul Vulturului), ci face doar referiri la «indicațiile divine» (divina pracepta) date lui Constantin în taină și care sunt, desigur, de pus în legătură cu Dumnezeul creștinilor” (Studiu introductiv la PSB 14 - Viața lui Constantin cel Mare, p. 31).
Regândirea Imperiului Roman s-a putut observa și prin noile structuri administrative. Data primei atestări a diocezelor, 314, prezintă reforma administrativă ca rod al înțelegerii dintre Constantin și Liciniu, de la începutul anului 313. Între partea orientală, aflată sub jurisdicția lui Liciniu (Oriens, Pontica, Asiana, Thracia, Moesiae, Pannoniae), și cea occidentală a lui Constantin (Britanniae, Galliae, Viennensis, Italia, Hispaniae, Africa) putem găsi un echilibru perfect din punct de vedere administrativ: fiecare parte a imperiului este organizată în șase dioceze, fiecare împărat are un singur prefect, comandant al oștirilor pretoriene, acesta din urmă fiind ajutat de către șase vicari.
Episcopul Eusebiu de Cezareea, primul biograf, dar și hagiograful Sfântului Constantin cel Mare, într-o cuvântare ținută cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie ai împăratului, în 336, subliniază câteva lucruri importante cu privire la viziunea despre imperiu și modul de administrare al acestuia: „Dar încă ceva! Binecuvântat cum este el a reflecta imaginea Împărăției cerești, împăratul, cu privirile ațintite sus spre această imagine arhetipală, îi călăuzește pe cei de aici, jos, prinzând tot mai puternică rădăcină în exercitarea învestiturii sale monarhice (cu care Împăratul suprem a dăruit aici, pe pământ, numai neamul omenesc), a cărei lege hotărăște stăpânirea unuia singur asupra tuturor” (De laudibus Constantini, III, 5, PSB 14, p. 195). Așadar, imperiul în forma sa de atunci, 336, este imaginea Împărăției cerești, împăratul conduce destinele poporului cu privirea îndreptată spre cer (o trimitere subtilă la momentul de la Pont Milvius), iar stăpânirea agreată de Dumnezeu este a unuia singur asupra tuturor, așadar o revenire la conducere unică, de factură dinastică.
Fără Sfântul Constantin cel Mare ar fi greu să ne imaginăm și cu atât mai puțin să vorbim despre evidentele „rădăcini creștine ale Europei”. Reformator, luptător, legislator și constructor, Sfântul Împărat Constantin a fondat noua Romă, Constantinopolul. Acțiunea sa înnoitoare s-a împletit intim cu tradiția augustă în care erau înscrise toate legile și exercitarea puterii atât în Occident, cât și în Orient.