Tu eşti Adam!
Destul de frecvent creştinismului i se reproşează întemeierea pe o Scriptură care se contrazice. Un loc clasic în acest sens este pasajul din Cartea Facerii, când Dumnezeu atotştiutorul Care se plimba în răcoarea serii prin Eden îl întreabă pe Adam: „Unde eşti?“ La o privire superficială şi pretins obiectivă, interogaţia Domnului e lipsită de sens. De ce ar avea nevoie un Dumnezeu atotputernic şi omniscient să îl caute pe primul om şi să îl întrebe unde e?
Dilema aceasta e veche şi a cunoscut diferite răspunsuri. Unul dintre ele vine pe filieră iudaică şi este comentat de Martin Buber în cartea sa „Drumul omului“. Pe scurt, e vorba de o povestire în care personajul central este un rabin încarcerat la Petersburg, căruia această întrebare îi este adresată de comandantul gărzilor. „Credeţi - răspunse Rav-ul - că Scriptura este eternă şi cuprinde toate timpurile, toate generaţiile şi toţi oamenii?“, iar apoi continuă: „Ei bine (…) în orice moment Dumnezeu îl întreabă pe fiecare om: «Unde eşti în lumea ta? Din zilele şi din anii care ţi-au fost daţi, au trecut deja mulţi: între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?»“ Buber observă că răspunsul este dat pe un cu totul alt plan decât cel pe care fusese formulată întrebarea. Ba mai mult, întrebarea cu aparenta ei obiectivitate nu este nici măcar o întrebare autentică, ci este „o simplă formă de controversă“. În consecinţă, rabinul mută întreaga discuţie într-un plan personal, subiectiv şi deci relevant pentru viaţa proprie. Anihilează contradicţia prin faptul că goleşte întrebarea de păruta-i importanţă şi arată ce contează cu adevărat: „Unde eşti în lumea ta?“
Maniera aceasta de rezolvare a problemelor a fost probată încă de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, atunci când pluralitatea persoanelor Sfintei Treimi şi unitatea Fiinţei au fost gândite pe un plan superior, în care contradicţia încetează să mai existe. Rabinul face însă un salt mult mai mic. Nu transferă discuţia într-un alt plan ontologic, ci doar ignoră întrebarea adresată verbal pentru a răspunde unei nevoi mult mai adânci a inimii de a pătrunde în tainele credinţei.
Comentariul lui Martin Buber aduce această povestire hasidică cu un pas mai aproape de creştinism prin faptul că atrage atenţia asupra unităţii neamului omenesc, asupra Adamului total atunci când zice că „răspunsul rabinului are scopul de a-i spune: «Tu eşti Adam. Ţie ţi se adresează Dumnezeu întrebându-te unde eşti».“ În primul rând este recuperat locul Scripturii în viaţa omului. Biblia, deşi născută în timp, sub inspiraţia lui Dumnezeu nu este totuşi supusă timpului la fel ca alte scrieri şi se adresează direct oricărui om. Mai mult decât atât, devine clar că întrebările pe care Dumnezeu le adresează oamenilor nu sunt menite să-i aducă Lui un plus de cunoaştere, ci vor „să provoace în om o reacţie“. Altfel spus, să îl responsabilizeze, să îl facă să-şi vină în sine, căci „omul nu poate fugi de ochiul lui Dumnezeu, însă, căutând să se ascundă de El, se ascunde de sine însuşi“.
Rabinul, aşadar, se dovedeşte a fi un înţelept care oferă o cheie hermeneutică atemporală pentru un text care nu este sub vremi. În acelaşi timp însă indică limpede şi felul în care unele contradicţii în materie de credinţă există doar pentru că nu am învăţat să privim cum şi unde trebuie; că atâta vreme cât căutăm asemenea inadvertenţe nu facem altceva decât să fugim de marile întrebări şi, implicit, de noi înşine; că interogaţiile care contează sunt cele care se ascund în adâncul inimii şi nu cele vizibile cu uşurinţă pentru minte; şi mai ales că suntem atât de strâns legaţi unii de ceilalţi, încât laolaltă alcătuim Adamul total, de aceea când Dumnezeu îl cheamă pe Adam, de fapt ne cheamă pe noi înşine la întâlnirea cu El.