Tumultuoasa istorie a Palatului Cantacuzinilor

Ne oprim azi la o zidire deosebită, cu boltă adâncă la mijloc şi pereţi din cremene pe lături, ce-a fost recent consolidată şi sclivisită. Păzeşte intrarea Bulevardului Carol şi a găzduit, vreo 25 de ani, Palatul Pionierilor, devenit apoi Palatul Copiilor. Avem motive s-o privim îndelung, căci eleganta zidire cu bogată istorie a zăcut mulţi ani între schele şi zilele acestea, după amplele lucrări efectuate cu fondurile Ministerului Educaţiei şi sârguinţa Inspectoratului Şcolar, se pregăteşte să-şi deschidă uşile pentru primirea odraslelor târgului.

Bătrâna zidire, în haine noi, strălucitoare, tocmai scoasă la lumină din umbra unor arbori pletoşi zilele acestea, este cetatea de prin 1840 a marelui logofăt Dumitrache Cantacuzino Paşcanu, frate cu Mihalache, stăpânul palatului (azi Muzeul Unirii) din partea de sus a Uliţei Mari numită, după 1866, strada Lăpuşneanu.

Gospodărie vestită, cu întindere spre uliţa lui Butu - zisă apoi N. Gane - şi înconjurată, până pe la 1890, cu ziduri înalte, aşezarea lui Dumitrache avea în faţă o grădină înflorită, străjuită de arbori seculari, iar în spate, sumedenie de acareturi pentru cuhnii, hambare, pătule, grajduri, pentru bivoliţele de lapte, cai şi pentru adăpostirea slujitorilor - zeci de robi ţigani. Fiind una dintre casele cele mai însemnate din capitala Moldovei, era deja renumită pe vremea domnitorului Grigore Ghica (1849-1856) şi chiar vizitată de acesta - stăpâna fiindu-i mătuşă, seara la jocurile de cărţi participând mulţi dintre dregătorii Divanului.

Dincă, băiatul din flori al marelui logofăt Dumitrache Cantacuzino

Aici s-ar fi petrecut o întâmplare tragică, cu mare răsunet, ce-a grăbit - după spusele bătrânilor - desfiinţarea robiei în ţările române şi a influenţat mersul societăţii din Moldova de înaintea Unirii.

Potrivit obiceiului vremii, din când în când, liota de slujitori a curţii boiereşti se primenea aducându-se din sălaşele de robi ale moşiilor pâlcuri de danci pentru slujirea stăpânilor. Între ele se nimeri odată şi o fată ochioasă, Maria, aleasă pentru serviciile cucoanei. Avea menirea să îndulcească somnul logofetesei frecându-i, seara, picioarele butucănite de prea multă odihnă, caimacuri, baclavale şi lipsă de mişcare. Îndeplinindu-şi într-un chip deosebit îndeletnicirea, stăpâna a recomandat-o şi soţului, care s-a lăsat prins, cu totul, de talentele cameristei, încât după câteva luni, acesteia a început a i se îngroşa mijlocul. Cum asemenea întâmplări erau obişnuite în casele boiereşti şi chiar încurajate de unele neveste, pentru ca stăpânii să nu irosească averea prin casele cu perdele roşii din târg, cucoana Pulcheria (Profiriţa) Cantacuzino mărită, iute, roaba cu un vizitiu bătrân, iar după moartea boierului, îi lua în casă şi băiatul, Dincă, ce semăna la chip bucăţică tăiată cu boierul. Fără a-i spune, lipsindu-i odraslele, prinsese drag de dânsul. Îl îngrijea, îmbrăcându-l ca pe un cuconaş, îi pusese un dascăl să-l înveţe carte şi-l folosea ca fecior în casă şi bucătar. Mergând în voiaj la Paris, îl luă şi pe Dincă. Acolo, acesta, frecventând cercuri culturale-gazetăreşti, se îndrăgosti de o franţuzoaică, Clemnentina, pe care cucoana Profira o angajă ca să nu-i rupă inima băietului. Numai că, ajungând la Iaşi şi aflând că iubitul ei era rob, fata s-a cutremurat şi l-a tratat cu răceală. Cucoana Profira nu voia să-l elibereze, cum făcuse consortul, logofătul Dumitrache, cu mama lui Dincă, cu roaba Maria. Stăpâna ţinea la el şi voia să-l aibă în preajmă, până la moarte. Nu aveau rodnicie nici intervenţiile prietenilor casei şi nici chiar ale domnitorului Grigore Ghica, nepotul cucoanei Profiriţa, care a venit la logofeteasă într-o seară de la sfârşitul lui noiembrie 1855, rugând-o să-l elibereze pe Dincă, oferindu-i în schimb alţi vreo 100 de vieţuitori.

S-a lovit însă de o straşnică împotrivire. În toiul discuţiilor află că băiatul este feciorul logofătului şi al preafrumoasei roabe Maria, fosta cameristă. Iubindu-l părinteşte, ca pe propriul ei copil, bătrâna lipsită de urmaşi ţinea să-i dea cartea de iertare (eliberare) şi o parte din avere numai la săvârşirea ei din viaţă. Nu se putea despărţi de el şi-i era teamă să nu plece după Clementina. Semăna leit cu răposatul soţ, Dumitrachi, când era tânăr: „blând, ascultător, cuminte, deştept, frumos“ şi nu putea trăi fără să-l vadă.

La plecarea domnitorului, în capul scării îl întâmpina Dincă, abia aşteptând răspunsul. Încurajându-l, înaltul musafir i-a spus să mai aibă răbdare câteva zile. Băiatul însă nu a mai avut. Dincă a luat un pistol, a împuşcat-o pe Clementina, zburându-şi apoi şi lui creierii.

Tragedia de la Palatul Cantacuzinilor prilejuieşte desfiinţarea robiei

Vestea a întristat capitala şi pe domnitor. Tulburat că nu a avut tăria să curme imediat robia lui Dincă, făcându-l şătrariu sau sluger, ranguri ce-l puteau slobozi din sclavie - cum o ameninţase pe logofeteasă - a cerut Divanului să ia măsuri pentru dezrobirea mulţimii ţiganilor particulari (de pe moşiile boierilor), căci acei ai statului şi mănăstireşti fuseseră eliberaţi pe timpul domniei lui Mihalache Sturza (la 31 ianuarie 1844).

În ziua următoare, joi 28 noiembrie 1855, pe adresa Sfatului administrativ (Guvernului), sosea Ofisul domnesc nr. 1166, prin care se cerea anularea sclaviei din Moldova - meteahnă insultătoare spiritului progresist al vremii - propunând şi despăgubirea bănească a stăpânilor. Sfatul şi-l însuşea, lăudând iniţiativa („Gazeta de Moldavia“ nr. 94). La 3 decembrie, problema se discuta în Divan, miercuri 7 decembrie 1855 (stil vechi), adoptându-se proiectul de lege propus, duminică 11 decembrie promulgându-se, cu decretul numărul 48. Domnitorul îl semnase cu mâna tremurând şi sufletul răscolit de amintirea lui Dincă, care-l întâmpinase în seara aceea, la palatul cantacuzinesc, ca pe Dumnezeu, văzând în el salvarea vieţii sale.

Capitoul L1 hotăra pentru totdeauna: „Toţi ţiganii sunt liberi şi numai e permis în Moldova de a fi sclavi, de a se vinde sau cumpăra oameni“.

Stăpânii aveau a primi de la buget câte 8 galbeni pentru vătraşi ori lingurari (meseriaşi) şi câte 4 galbeni pentru lăeşi. Mulţi dintre boieri au aplicat măsura imediat, refuzând despăgubirile. Intre aceştia a fost şi colonelul Mihail Kogălniceanu, dăruindu-şi leafa de căminar pentru fondul despăgubirilor.

Astfel, Moldova intra în rând cu ţările progresiste ale Europei vestice,unde sclavagismul fusese desfiinţat.

Luând exemplul Moldovei, Muntenia curmă şi ea robia ţiganilor la 8/20 februarie 1856, prin decretul lui Barbu Ştirbei. Prin gestul lui nefericit, Dinică grăbise desfiinţarea robiei, insultătoare spiritului vremii, gestul domnitorului Ghica fiind urmat de emanciparea cugetării, suprimarea cenzurii şi învoirea apariţiei gazetelor unioniste (G. Sion, „Emanciparea ţiganilor“).

Stăpânii palatului ctitoreau Spitalul Paşcanu

Distrusă sufleteşte de sfârşitul năpraznic al lui Dincă, cucoana Profira (Pulcheria) s-a retras în schimnicia zidurilor veşnic îndoliate şi a închis pentru totdeauna primitorul său salon din Podul Verde.

Închinându-şi restul zilelor şi toată averea Spitalului „Sf. Treime - Paşcanu“, aşezat în conacul de vară de pe dealul Morilor de vânt, unde-i acum Spitalul de ftiziologie, coana Profira s-a stins „ca o candelă“, cerând Creatorului iertare pentru „răul ce a făcut lui Dincă“.

Spitalul îl începuse din vara anului 1850, logofătul obţinând hrisovul domnitorului Grigore Ghica să ia din „ţava târgului 8 măsuri de apă“ pentru ograda spitalului „ce înfiinţează pe locul d-sale din Tătăraşi“ şi „2 măsuri“ la cişmeaua „ce voeşte a înfiinţa la poarta acelui spital“.

Terminându-se lucrările, la deschiderea sa trecea sub oblăduirea medicală a epitropiei „Sf. Spiridon“, printr-un act ce ar trebui citit şi răscitit de toţi marii dregători şi politicieni ai vremurilor noastre şi de doctorii care au pe buze privatizarea spitalelor statului, fără să se gândească la sănătatea miilor de semeni necăjiţi, târgoveţi şi săteni aflaţi în mari lipsuri şi gravă sărăcie:

„Onoratei generalnici epitropii a «Sfântului Spiridon». Având pe de o parte în privire că din toate clasele societăţii nici una nu este mai vrednică de compătimire şi mai însemnată prin numărul ei decât ace sărmană şi muncitoare, pentru care sănătatea este singurul avut ce-i înfăţăşează mijloacele de vieţuire, iar pe de alta că în întâmplare de boală, din lipsa îndemânărilor de căutare pătimaşii din acea clasă chiar când scapă cu zile, zac un îndoit şi întreit timp, care adesea ori îi nevoiesc de a înstrăina şi cea ce pot avea pe lângă ei, până ce în sfârşit, ajung în cea mai ticăloasă stare de mizerie, supt iscălitul mişcat de dorinţa de a scăpa măcar un mic număr de o asemenea soartă, m-am îndemnat de a face şi eu în măsura mijloacelor mele un spital cu hramul Sfintei Treimi în mahalaua Tătăraşilor de aice din oraş. Învrednicindu-mă sfânta Pronie a-l săvârşi, prin aceasta, vin a-l închina Ospitalului Central al «Sfântului Spiridon»“.

Partea medicală o încredinţa vestitului doctor Russ. Dragul lor ospital se înzestrase cu 100 de crivate (paturi) slobode de plată, dându-i pentru întreţinere dughenile de la uliţă si venitul moşiilor Tăuteşti şi Vinderei. Acei ce cutezau a pretinde bani ori foloase de la suferinzi erau puşi sub semnul blestemului ceresc.

Palat în care primea găzduire Carol I

Vândut după Unire lui Grigore Cozadini, trecut apoi fratelui său Dimitrie Cozadini, palatul „cu două rânduri“ de la numărul 365 lua numele acestora.

Începând cu toamna anului 1875, palatul lui Dimitrie Cozadini devenea vremelnică reşedinţă domnească, trăind evenimente cu mari implicaţii istorice. Aici fiind găzduit principele Carol I, în ziua de 16/28 octombrie, seara, prin faţa lui s-au petrecut mari manifestaţii de simpatie, cu torţe, aclamaţii şi muzică, domnitorul şi însoţitorul său - ministrul Lascăr Catargi, salutând din balcon.

Principele nu mai venise la Iaşi din 8 iunie 1873. Calda festivitate din faţa balconului avea menirea să şteargă tristeţea din sufletul musafirului, aflat în mare cumpănă din cauza luptelor politicianiste ale dregătorilor celor două mari partide, ce îl aduseseră în pragul abdicării.

Iaşul întindea astfel a doua oară o mână de ajutor principelui, care mai venise aici ca la „un Izvor de curagiu“ şi după furioasele manifestaţii antidinastice bucureştene, din anul 1871.

Locul în care s-a deschis drumul egalităţii tuturor locuitorilor pământului românesc

Într-o nouă vizită în Moldova, domnitorul Carol I, însoţit de vărul său Gustav, principele moştenitor al Suediei şi al Norvegiei, ajungeau la Iaşi marţi 17 aprilie 1879, seara. Aşa cum nota în „Memorii“, avea de rezolvat o mare problemă care zdruncina liniştea ţării: modificarea articolului 7 din Constituţie, astfel încât să dispară inegalităţile social-politice cauzate de motive religioase.

Modificarea care muncea cugetele multor politicieni era printre altele şi o cerinţă a marilor puteri întrunite în Conferinţa de la Berlin (iunie-iulie 1878), după războiul din 1877 şi stârnise discuţii politice mai ales în Moldova, unde se afla o mare masă de evrei veniţi de peste graniţe, mulţi emigranţi economici fără forme.

Întruniţi în marele salon de la etajul palatului cantacuzinesc, parlamentari, miniştri, politicieni, reprezentanţi ai bisericii şi ai comunităţii evreilor au discutat intens, găsindu-se o formulare acceptabilă: „Diferenţele de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.“

La 13/25 octombrie 1879, modificarea se aproba prin lege, după care, marile ţări europene confirmau Independenţa de stat a României, în 8/20 februarie 1880.

Astfel Palatul Cantacuzino, poreclit al Dezrobirii pentru implicarea sa în actul emancipării ţiganilor, intra a doua oară în legendele oraşului cu un rol asemănător, fiind socotit de străbunicii romanţioşi locul unde după febrile căutări şi discuţii furtunoase se găsise calea izbăvirii ţării de păcatul deosebirilor religioase între cetăţeni şi se deschidea drumul egalităţii tuturor locuitorilor pământului românesc.

Devine al statului, în folosul armatei

Cumpărat de stat pentru Corpul IV de armată, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, palatul trăia zile de mari prefaceri pentru serviciile militare. Se reîmpărţeau odăile, ograda din spate umplându-se de grajduri, în jurul fântânii, pentru cârdurile de cai ofiţereşti ce ţineau locul maşinilor de astăzi. Acestea se aliniau de-a lungul gardului către strada Coroi, zisă acum Pogor.

Imobilul adăpostea Comandamentul, Brigada de artilerie (spre strada Coroi), Serviciul de Geniu şi alte unităţi militare.

În mai 1893, palatul era locuit de principele moştenitor Ferdinand, venit împreună cu primul-ministru Lascăr Catargi să pună piatra fundamentală la noul sediu al Universităţii ieşene ce se construia pe dealul Copoului. După terminarea lucrărilor noii clădiri universitare, sosind pentru inaugurare şi regele Carol I cu regina, între 19-23 octombrie 1897, clădirea devenea din nou palat regal, cu audienţe, recepţii festive, mese bogate şi o întâlnire a reginei cu doamnele ieşence însoţite de copiii lor. Marele salon găzdui un inedit spectacol prezentat ad-hoc de vlăstarele marilor familii.

Tot în Palatul Corpului IV de armată era instalată întreaga familie regală cu regele, regina, principile moştenitor Ferdinand şi soţia Maria cu fiul lor Carol - viitorul rege Carol al II-lea - prezenţi la Iaşi în zilele de 1-7 octombrie 1904, pentru sfinţirea bisericilor „Sf. Neculai“ (2 octombrie) şi „Trei Ierarhi“ (3 octombrie)

Spre mijlocul toamnei, din anul 1911, între 25 şi 30 septembrie, sărbătorindu-se semicentenarul Universităţii ieşene, de faţă cu emisarii universităţilor europene, au venit din nou la Iaşi familia domnitoare cu regele, regina, principii moştenitori Ferdinand, Maria şi copiii. Şedeau, de asemenea, în Palatul Cantacuzino, unde li se pregătise găzduirea. Îl preferau pentru frumoasa aşezare, spaţiul larg al încăperilor, parcul cochet cu multă vegetaţie şi curtea discretă, rânduită şi păzită de militari.

Începând al Doilea Război Mondial şi căzând Bucureştii sub ocupaţie, în noiembrie 1916, Iaşii au devenit capitala de război a ţării. Familia regală cu regele Ferdinand, regina Maria, principii şi principesele s-au instalat tot în Palatul Canatacuzino. Locuiau aici până în noiembrie 1918 când se întorceau în Bucureşti, după eliberare.

Reşedinţa Reginei Maria

Fiindcă în ianuarie 1917 regele primise palatul lui Cuza din Lăpuşneanu, ca reşedinţă oficială de lucru, palatul din Copou se considera al Reginei Maria.

Era vizitat de marile personalităţi ale vremii, suverana implicându-se în activităţi de îngrijire a spitalelor de răniţi a copiilor orfani şi adesea de reprezentare şi protocol când regele se găsea pe front. După război păstrându-se, încă un timp, mobilat la dispoziţia reginei, Corpul IV de Armată organiza Muzeul Antic militar din strada Carol nr. 51 (cum apare în Ghidul oraşului Iaşi, 1926. Aici se instala apoi Institutul de educaţie al fiicelor de militari, „Regina Maria“, ce a funcţionat până la ultimul război.

Frontul răsăritean înaintând aproape de pădurea Breazu şi Stânca Roznovanu, fosta casă cantacuzinească avea să trăiască zile cumplite şi dureroase, în clădirea şi-n curtea, înconjurată de grilajul înalt cu ţepuşe, instalându-se mai întâi un lagăr pentru militari sovietici, luaţi prizonieri de trupele române, iar după 20 august 1944, pentru militarii români, germani italieni căzuţi captivi ai trupelor sovietice în marea Bătălie de la Iaşi.

Amintirea acelor zile, sângeroase, rămânea imprimată pe pereţii încăperilor şi culoarelor pline de apeluri disperate, scrise cu creioane, cărbuni, ţinte sau sânge, în limbile română, franceză, germană, rusă, letonă, ucrainiană şi altele, sub care semnaseră, dând adrese, foştii captivi, cu speranţa să fie anunţaţi părinţii, soţiile, copii, pentru a avea o ultimă ştire despre soarta lor. Alcătuiau un capitol inedit din Letopiseţul Durerii celui mai necruţător război.

Reparată şi spoită, în pripă, de prin 1945, vechea zidire era dată în stăpânirea studenţilor politehnişti, devenind mai târziu Căminul „Ion Niculi“ - după numele fostului tipograf ieşean, ales membru al Consiliului de Stat. Socotind că fac o faptă bună, unii dintre studenţi rădeau cu răbdare varul şi scoţând la iveală apelurile disperării le trimiteau adreselor indicate.

Vara, pereţii arătau ca o tâmplă de templu, împodobiţi cu felurite rotocoale şi figuri pline de mesajele durerii în faţa cărora se oprea şi rectorul Kalinicenco, citindu-le crucit, ţinându-şi bărbuţa în palmă.

Din ianuarie 1966 intra în stăpânirea copiilor

Căminul avea la stradă un parc întins, apărat de grilajul înalt la stradă şi de un zid străvechi spre nord, la umbra căruia studenţii învăţau întinşi pe iarbă. În spatele clădirii se amenajase un teren de voley, mutat apoi la coasta din vale

Din anul 1965 soarta îi schimba radical destinul. Spre satisfacţia cucoanei Profiriţa din Ceruri, care şi-a dorit în jur copii, iar pierderea lui Dincă i-a fost fatală, fostul ei palat se transforma în Palatul Pionierilor (numit Palatul Copiilor după 1989), duminică 16 ianuarie 1966 inaugurându-se de faţă cu stoluri de şcolari şi dascăli bucuroşi pentru frumosul dar făcut de Primărie. Încăperile se împărţeau între cele peste 20 de cercuri tehnice literare artistice în care au roit până la ultimile reparaţii, ca într-un stup, mii de copii, prinşi de felurite activităţi pasionante, pe larg însemnate într-un bogat jurnal istoric, întocmit de fostul director, Stelian Chiriac.