Un atac virulent la adresa Bisericii Ortodoxe Române

Joi, 11 mai 2023, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, a fost lansată cartea „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023)”, Ed. Humanitas, București, 2023. Autorul cărții este profesorul Oliver Jens Schmitt de la Institutul de istorie est-europeană din cadrul Universității din Viena, Austria. Evenimentul editorial a durat 80 de minute. Jumătate din acest timp (40 de minute) a fost folosit de către directorul editurii, domnul Gabriel Liiceanu, pentru a aduce la cunoștința publicului agenda sa dinainte stabilită și pentru a ataca virulent Biserica Ortodoxă Română, aducând acuzații impardonabile la adresa acesteia.

În cele ce urmează voi aduce în atenția celor in­­teresați rezumatul afir­mațiilor sale, pe care le-am urmărit în cadrul transmisiei live pe Facebook, pentru a identifica miza gândirii și lansării acestei cărți, pregătite minuțios în primele zece zile ale lunii mai, prin câteva interviuri anterioare și o comunicare la Ateneul Român.

La începutul discursului mențio­nează „mitologia naționalistă din timpul regimului comunist care ne-a fost servită decenii la rând, pe post de istorie a poporului român și care ne-a blocat mințile pe anumite locuri comune”. Sunt numiți istoricii Lucian Boia și Neagu Djuvara, care au destrămat acest mit. Lucian Boia ar fi spus odată că „patriotismul se învață la Academia Militară și că la Facultatea de Istorie și în cercetarea istorică se caută adevărul istoriei”.

Identifică „dificultatea foarte mare, chiar imposibilitatea istoricilor români de a scrie obiectiv despre is­toria românilor” și șansa salvatoa­re pe care am avut-o noi, românii, ca unii istorici străini să ne ofere „o cercetare de tip occidental, cu o so­brietate științifică totală, nepăsându-le de nimic altceva decât de onestitatea intelectuală”. Alături de Dennis Deletant și Keith Hitchins este prezentat și Oliver Jens Schmitt, autorul cărții de față.

Abia acum, după lectura acestei cărți, a înțeles că pe tot parcursul se­colului al 20-lea România n-a atins niciodată parametrii compleți ai democrației, cu excepția a cinci ani în perioada interbelică (1928- 1933), 1989 și 2016. Cu privire la acest subiect ar fi trăit în minciună, pe tot parcursul vieții sale.

Aducând în discuție tema imperialismului rusesc, trage un semnal de alarmă: „Astăzi, foarte important pentru o națiune europeană, pentru un stat european, este să se definească, nu în raport cu valorile tradiționale și religioase, ci în primul rând cu valorile democrației de tip occidental, opuse valorilor imperialismului rusesc. [...] Pentru prima dată în istoria Europei există o alianță a tuturor țărilor europene în jurul unor valori fundamentale precum libertatea, care au singur inamic comun, care le amenință prezentul și viitorul”.

Îl elogiază pe autor, afirmând faptul că această carte este „una dintre cele mai importante cărți pe care Editura Humanitas le-a scos de 30 și ceva de ani încoace”.

Urmează afirmații incorecte și acuzații impardonabile la adresa Bisericii Ortodoxe Române.

Parcurgerea cărții l-a făcut să înțeleagă că „nu avem o istorie a uneia dintre cele mai importante instituții din istoria modernă a României. Nu avem o istorie a BOR. Coabităm cu o mare necunoscută. Trăim alături de ea, mulți în mijlocul ei, dar chipul ei și culisele ei rămân total necunoscute. Nu avem o documentație completă a acestei istorii, din cauză că arhivele BOR sunt lăcătuite. Legea spune că arhivele oricărei instituții din România trebuie să se afle la arhivele statului. Excepția o face BOR. Cheile arhivelor se află în mâna conducerii Bisericii. BOR ne refuză nouă, românilor, accesul la faptele ei, la istoria ei, la ierarhii ei, la relațiile cu regimurile politice din cei 100 de ani. [...] Trecând prin patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă, coabitând și colaborând cu acestea, istoria BOR-ului nu arată deloc încântător și onorabil”.

Întru totul de acord cu autorul cărții, afirmă că „BOR a urmărit constant, în istorie, puterea lumească ca valoare supremă și împărțirea ei cu cezarul, cu cei care dețin puterea politică. [...] Niciodată accesul la puterea politică statală nu i-a reușit BOR-ului ca după 1989, niciodată un regim politic n-a dat BOR-ului o supremație atât de mare, o perioadă de înflorire și imunitate absolută, ca după 1989. Relația s-a făcut imediat după 1989, între BOR și statul postcomunist și neocomunist al lui Iliescu din cauza faptului că atât Iliescu și clasa politică, cât și BOR nu aveau nici un interes să deconspire trecutul colaborării comune cu regimul comunist”.

Continuă, menționând că, permanent după 1989, „clasa politică a avut nevoie de binecuvântarea BOR-ului pentru a avea legitimitate în fața poporului. Astfel, puterea Bisericii a crescut pe măsură ce puterea politică s-a simțit mai slabă și mai nesigură”. Folosind o exagerare intenționată și un fals ironic grosolan (cele 20-30 de trepte din holul Reședinței Patriarhale), aduce în discuție „valoarea simbolică a unui eveniment din anul 2021, definitorie din punctul său de vedere pentru toată epoca postdecembristă cu privire la relația BOR cu puterea politică - vizita președintelui Iohannis la Patriarhul Daniel”: „În capătul celor vreo 20-30 de trepte din hol, pe treapta cea mai de sus, stătea îmbrăcat somptuos în alb, în toată măreția lui, nemișcat, Patriarhul, și Iohannis a început să urce treptele. Nu Patriarhul a coborât să-și primească oaspetele, ci oaspetele a urcat până la înălțimea poziției patriarhale”.

Constată cu surprindere că, pentru prima dată de la Cuza încoace, în loc să urmeze, în continuare, un proces de secularizare, pe care-l presupune un stat de drept, după anul 1989 s-a petrecut un proces de de-secularizare, statul începând să împroprietărească Biserica. Statul român „a acordat terenul de lângă Parlamentul României și banii pentru construirea Catedralei Nea­mului”. După anul 1989, „s-au ridicat în România 2.200 de biserici”.

Domnul Gabriel Liiceanu consideră că ar trebui ca oamenii să fie șocați de istoria deloc onorabilă a Bisericii Ortodoxe Române, care și-a desfășurat misiunea în acest mod și nu și-a asumat vocația martirajului în perioada regimului comunist. În opoziție cu lipsa vocației martirajului în Biserica Ortodoxă Română îl menționează pe Zelenski - „singurul președinte care se comportă vocațional la nivelul funcției lui”, dispus să moară oricând pentru poporul său.

Vădit preocupat de profesiunea vocațională a Bisericii Ortodoxe Române, aduce o acuză foarte gravă acesteia, afirmând că, „în ciuda faptului că a golit treptat valorile creștinismului, de-a lungul slujirii a două mii și ceva de ani, ea nu este afectată de acest lucru. [...] Biserica Ortodoxă Română este apărată de înșiși cei pe care, în virtutea valorilor tradiționaliste, îi ține departe de proiectul statului de drept, de valorile democrației occidentale, de ceea ce se numește o abordare cons­tructivă în raport cu destinul nostru european. În momentul de față, cei care creditează în continuare BOR-ul, în ciuda istoriei ei teribile din perioada comunismului, nu-și dau seama că în joc sunt de fapt viața și calitatea vieții lor viitoare. BOR ar fi trebuit să nu scape prilejul să înțeleagă că rolul cel mai bun pe care l-ar fi putut juca în acest timp ar fi fost modalitatea de integrare a valorilor Ortodoxiei în valorile Uniunii Europene și punerea lor de acord. Nici Europa nu și-a dat marea silință ca să înțe­lea­gă cum să integreze națiunea cu cea mai mare Biserică Ortodoxă din statele europene”.

La sfârșitul discursului său, otrăvit cu numeroase critici și invective belicoase, care a durat 40 de minute, își aduce aminte de încă o temă esențială, pe care dorește să o transmită, în mod obligatoriu, publicului prezent în sală - tema introducerii religiei în școlile de stat, după anul 1989. Cu tonul ridicat și fața crispată afirmă: „După mintea mea, religia este o problemă ce ține preponderent de intimitatea fiecărui individ, a fiecărui credincios și felul în care te raportezi la Dumnezeu și la valorile Evangheliei, ține de un raport mai puțin instituțional și mai mult intim. Credincioșii se catehizează în biserică, nu la școală. Școala nu este făcută pentru catehizare. Nici eu nu mă duc în biserică să predau lecții de darwinism. Rămâne o problemă, cum de puterea noastră politică a acceptat așa ceva, subînțelegând, în felul acesta, că BOR este o Biserică de stat, ceea ce nu este prevăzut în constituție, și că-și poate impune acest lucru, să catehizeze copiii în școală. În școală se introduc icoane și nu se introduc portretele oamenilor de știință”.

La un moment dat, pe parcursul discursului său, se deconspiră și aduce în discuție posibilul impact al acestei cărți asupra publicului cititor. Afirmă dezamăgit și trist că „ne aflăm în fața unei instituții cu o istorie teribil de discutabilă, care se bucură, totuși, de o credibilitate infinită în rândurile poporului preponderent de la sate, dar nu numai. Și atunci, noi putem vorbi, putem scoate cartea asta, dar nu înseamnă că ceea ce facem noi acum va mișca într-un fel rândurile groase ale unor enoriași care au fost bine educați în acest sens al valorilor tradiționa­liste”.

Comentarii

Aceasta este gândirea domnului Gabriel Liiceanu, directorul uneia dintre cele mai prestigioase edituri din România, cu privire la evoluția raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română și statul român în secolul al 20-lea și în perioada postdecembristă. Este bine să o cu­noaș­tem pentru a înțelege mai bine agenda, resorturile și motiva­ții­le care stau în spatele discursu­lui din seara lansării cărții men­ționate.

Lectura atentă indică lipsa de obiectivitate, cunoaștere și onestitate academică mult clamate în timpul celor 40 de minute.

Necesitatea stringentă a României de a se defini astăzi nu în raport cu valorile tradiționale și religioase, ci, în primul rând, cu valorile demo­crației de tip occidental, opuse valorilor imperialismului rusesc, este o marotă pe care directorul Editurii Humanitas o rostogolește în mod obsesiv în luarea sa de cuvânt. Induce ideea total eronată potrivit căreia păstrarea și promovarea valorilor tradiționale și religioase ar însemna, de fapt, susținerea și promovarea valorilor imperialismului rusesc.

Valorile tradiționale și religioase ale Bisericii Ortodoxe Române s-au dovedit încă o dată concretizate în anii 2022-2023, la nivelul tuturor parohiilor ortodoxe române și al centrelor eparhiale locale și centrale bisericești, prin sprijinul necondi­ționat oferit refugiaților ucraineni din cauza vitregiei războiului, tot ortodocși și ei.

Domnul Liiceanu este un om inteligent. Știe, dar refuză să recunoască faptul că valorile creștine ortodoxe cultivate în specificitatea culturii noastre românești n-au intrat nicicând în conflict cu valorile culturale europene. Religia creștină ortodoxă, cu toate componentele ei biblice, doctrinare, spirituale, morale, istorice, pedagogice, culturale etc., împreună cu limba și cultura românească, constituie pilonii de bază ai identității noastre naționale românești și europene.

Avem de-a face cu o temă profund falsă, care este utilizată în ultima lună pe numeroase pagini de Facebook, în mod exclusiv geopolitic, în contextul internațional al războiului din apropierea țării noastre, temă care vine la pachet cu critica vehementă a „ereziei etno-filetiste”, fără depunerea unui minim efort de a înțelege evoluția Bisericilor Ortodoxe de-a lungul istoriei și organizarea lor pe criterii naționale autocefale în secolul al 19-lea.

Afirmația că Biserica Ortodoxă Română, în virtutea promovării valorilor tradiționaliste, îi ține departe pe credincioșii români ortodocși de proiectul statului de drept, de valorile democrației occidentale, de ceea ce se numește o abordare cons­tructivă în raport cu destinul nostru european este absolut falsă și nocivă.

A folosi ținte precum Biserica Ortodoxă Română pentru a-ți atinge agenda ideologică și politică este dezonorant pentru o persoană precum directorul Editurii Humanitas. Probabil că domnul Liiceanu și alți semeni de-ai lui și-ar dori ca Biserica Ortodoxă Română să fie aruncată la marginea societății din cauza faptului că aceasta ar îngreuna alinierea României la valorile democratice europene.

Afirmația că nu există o istorie a Bisericii Ortodoxe Române pentru secolul al 20-lea este profund falsă. Directorul Editurii Humanitas și autorul cărții menționate sunt invitați să caute în bibliotecile eparhiale și de stat contribuțiile istoricilor bisericești și laici care au scris pe tot parcursul secolului al 20-lea, și după anul 1989, cărți și studii esen­țiale cu privire la istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv pe tema relației Stat-Biserică. Nu ne aflăm în fața unei „terra deserta et inhabitata”, precum încearcă domnul Liiceanu să ne sugereze. Nu rezolvă domnul Schmitt în mod salvator și definitiv această ches­tiune. Fără aceste studii, însăși cartea sa nu ar fi fost posibilă.

Tema relației Stat-Biserică pe parcursul secolului al 20-lea este o temă complexă care a fost și va fi cercetată în continuare. Personal, am condus teze de doctorat și am fost membru în comisii de doctorat care au analizat teze de doctorat excelente și obiective pe această temă, pe baze documentare critice, identificate în arhivele de stat și eparhiale. Cercetările viitoare vor aduce informații suplimentare despre rolul complex al Bisericii Ortodoxe Române în relație cu societatea românească, dar această temă de cercetare nu poate fi redusă nicidecum la concluziile părtinitoare ale directorului Editurii Humanitas, potrivit cărora ne aflăm în fața unei Biserici „cu o istorie teribil de discutabilă, deloc încântătoare și onorabilă”.

Numeroasele afirmații precum cele referitoare la relația Bisericii Ortodoxe Române cu puterea de stat în anii 1989-2023, la construirea Catedralei Naționale, la cons­truirea de biserici pe teritoriul canonic al Patriarhiei Române, la predarea religiei în școlile de stat sunt malițioase și definesc profilul directorului Editurii Humanitas.

Cum să judeci „după mintea ta” statul român pentru introducerea religiei ortodoxe ca disciplină de studiu în școlile de stat din România și să nu spui nimic critic despre statul austriac, de unde provine onorabilul tău invitat, și unde religiile catolică și protestantă sunt, de asemenea, discipline de studiu în cadrul învățământului de stat?

Despre cartea domnului Oliver Jens Schmitt de la Universitatea din Viena, „una dintre cele mai importante cărți pe care Editura Humanitas le-a scos de 30 și ceva de ani încoace”, lansată joi, 11 mai 2023, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, voi scrie într-un text viitor. Având în vedere că din bibliografia cărții sale lipsește cu desăvâr­șire documentația arhivistică, absolut obligatorie în cazul unui istoric, profesor universitar la Universitatea din Viena, pe care domnul Liiceanu îl încadrează în rândul istoricilor străini care efectuează „cercetare de tip occidental cu sobrietate științifică totală, nepăsându-le de nimic altceva decât de onestitatea intelectuală”, cartea nu aduce infor­mații noi. Preia selectiv informații deja publicate în spațiul istoriografic bisericesc și laic românesc și internațional și în presa românească și străină postdecembristă, pe care le rostogolește ideologic și părtinitor.

Surprinde faptul că autorul nu-l citează pe profesorul emerit Ernst Christoph Suttner, care a predat Teologia și Istoria Bisericilor Răsăritene în cadrul Facultății de Teologie Catolică a Universității din Viena, sub coordonarea căruia am scris, între anii 1992 şi 1996, o teză de doctorat despre politica bisericească a Curții din Viena în Transilvania, în timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1780), și care a scris numeroase studii cu referire la istoria bisericească a românilor (inclusiv pentru perioada secolului al 20-lea), printre care cunoscutele volume: „Beiträge zur Kirchengeschichte der Rumänen”, Verlag Herold, Wien-München, 1978 și „Kirche und Theologie bei den Rumänen von der Christianisierung bis zum 20. Jahrhundert”, Institut für Ökumenische Studien der Universität Freiburg Schweiz, 2009.

Voi menționa doar două pozi­țio­nări ale lui Oliver Jens Schmitt identificate într-o carte anterioară a sa și în interviul din 3 mai 2023, care se îndreaptă spre același punct tematic central dezvoltat de directorul Editurii Humanitas în cadrul evenimentului editorial menționat.

În zona propagandei împotriva specificității românești și a formelor de manifestare a credinței ortodoxe, acum cinci ani, în lucrarea sa: România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Ed. Humanitas, 2018, Oliver Jens Schmitt afirma că „ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al speci­fi­cității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene“.

Același mecanism reducționist și dezonorant îl aplică Oliver Jens Schmitt și Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, declarându-l promotor al politicii antioccidentale a Patriarhiei Moscovei: „Patriarhul Daniel s-a apropiat de Patriarhul rus Kiril, unul dintre cei mai importanți aliați ai lui Putin. În acest fel, BOR a sprijinit indirect propaganda antioccidentală a Patriarhiei Moscovei” (Spotmedia, 3 mai 2023). Ideea aceasta este preluată și în cartea recentă a istoricului vienez (p. 377).

Sunt de acord cu afirmația domnului Ioan Bolovan, profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, director al Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române și membru corespondent al Academiei Române, postată pe pagina de Facebook a istoricului Mircea Abrudan din Cluj-Na­poca, potrivit căreia „putem plasa comanda cărții în afară, în zona celor care au interes în ponegrirea României”.