Un Athos românesc în Obcinele Bucovinei

Mănăstirea Pojorâta, cu hramurile „Sfânta Treime“ şi „Sfântul Cuvios Ioan Iacob“ din judeţul Suceava, a cunoscut trei momente istorice definitorii: întemeierea pe locul unde Constantin Corlăţeanu a auzit, în 1917, o voce nelumească spunându-i că fiul său Ştefan, plecat la război, de la care nu mai avea nici o veste, trăieşte; demolarea din 1962 şi reîntemeierea, care a fost o etapă lungă, începând cu rezidirea din 1970, de către Ilie Ţâmpău, pe locul capelei pe care câţiva săteni inimoşi, necăjiţi că nu mai au schit, o ridicaseră încă din 1966, şi încheind cu sfinţirea bisericii şi reînfiinţarea schitului, la 15 iunie 1990, apoi întemeierea lui duhovnicească după rânduiala pe care egumenul Visarion Breabăn a adus-o de la Muntele Athos, principii după care mănăstirea funcţionează şi acum.

După ce am trecut pe la mormântul bunicuţei mele Garofina, aflat chiar în satul de care ţine mănăstirea, la Pojorâta, urc către culmea Obcinei Floreasca. Un drum abrupt, prin pădure, care se străbate la pas în jumătate de oră. Se poate urca şi cu o maşină mai puternică. Nu am avut nevoie să încerc asta, pentru că drumul forestier are doar un kilometru, dar am găsit sus câteva maşini care urcaseră. Drumul se poticneşte într-o poieniţă, şi ea abruptă, care deschide perspective deosebit de frumoase asupra munţilor din jur. Aici sunt mănăstirea şi acareturile ei.

Suntem la 1.100 de metri deasupra nivelului mării, în inima împădurită a „Ţării Fagilor“, Bucovina. Văd munţii din jur, doi dintre ei învăluiţi în fumurile norilor. Într-unul dintre ei îmi pare că recunosc Giumalăul.

Sunt două biserici în poiana mănăstirii. Cea de mai jos e din lemn pictat în albastru, cu geamuri mari de sticlă obişnuită. Cealaltă pare mai modernă, cimentată şi cu geamuri termopane. Nu găsesc intrarea în prima, de fapt găsesc o intrare greşită, închisă, care, aflu mai apoi, duce în altar. Aşa că mă îndrept spre cea de-a doua biserică. Acolo mă descalţ, după cum văd că se procedează, pentru că sunt câteva încălţări lăsate la intrare, şi mă duc să mă închin. În biserica nouă e un călugăr tânăr care curăţă nişte lighene. Tânărul călugăr îmi taie de la bun început pofta de senzaţional. Aici s-au petrecut minuni mari, după cum ştiu de la un prieten, pălimar la Gura Humorului, dar călugărul cel tânăr se fereşte să-mi spună ce anume. De la el aflu câteva lucruri mai generale. Sunt aici douăzeci de călugări, majoritatea tineri. „Ştiu din Pateric că unii călugări se fereau de peisaje atât de frumoase cum e acesta. De asta se şi duceau în deşert...“, îl ispitesc oleacă pe acest tânăr. „După o vreme te obişnuieşti cu el şi nici nu îţi mai dai seama că e frumos“, îmi răspunde el. Îmi spune apoi şi cum se fac slujbele aici. Este vineri seara, iar de la ora 17 se vor face Utrenia şi Vecernia, iar apoi, de la 19, Maslu. În fiecare noapte, de la ora două, se fac Ceasurile, iar apoi Sfânta Liturghie. Excepţie fac doar duminicile şi zilele de sărbătoare, când, pentru sătenii din Pojorâta, slujbele se ţin după orarul bisericilor de mir.

Cum e abia ora 15, tânărul călugăr îmi spune să vizitez şi cealaltă biserică, intrând pe uşa din faţă, pentru că şi acolo am ce vedea. „E o biserică unicat, construită în jurul unei cruci“, îmi spune el. Cobor la biserica din vale, iar acolo Dumnezeu îmi scoate în cale tocmai ce îmi trebuia. Un călugăr bătrân care întovărăşeşte un grup de turişti. Din experienţa de jurnalist am învăţat că afli mult mai multe lucruri dacă nu spui cu ce te ocupi, aşa că mă alipesc acestui grup ca un oarecare. Mai sunt şi alţi câţiva oameni care fac ca mine.

Părintele se numeşte Nicolae Păun şi e din părţile Buzăului. O să aflu acestea pe măsură ce el deapănă povestea schitului, parcă potrivind piesele unui puzzle. „Ca să mă împăunez şi eu un pic, că tot mă cheamă Păun, vă spun acestea...“, ne zice el când ne vorbeşte despre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut la Sfântul Munte.

Părintele Nicolae Păun te cucereşte de la bun început. Zâmbeşte adesea, iar atunci chipul lui capătă nuanţe ştrengăreşti, din pricina „labelor de gâscă“ ce i se desfac în colţurile ochilor. Nu ştiu exact care e sensul expresiei „a râde mânzeşte“, dar, instinctiv, aş asocia această expresie (su)râsului său. Dar, pe de altă parte, ochii lui verzi-cenuşii, mari, exprimă şi foarte multă suferinţă. Iar părul şi barba albe îi dau un aer înduhovnicit.

Înăuntrul poveştii schitului ne spune şi de ce anume a venit el aici. Îşi căuta o mănăstire şi se dusese la părintele Iustin Pârvu să îi ceară sfat. Îi spunea că îi place la Putna şi aici, dar că la Putna nu ştie cum s-ar integra între „tinereii“ de acolo, pe când aici s-ar vedea mai la locul său şi mai ferit de turişti. „Ei... turiştii au să vină, stai liniştit“, i-a răspuns. Şi iată că acum părintele Nicolae Păun se ocupă tocmai de turişti. Iar cealaltă ascultare a lui este de a culege flori şi plante medicinale, ne spune el. Dar aveam să-l văd înainte de plecare şi la munca grea, la turnat beton, alături de călugării mai tineri ai mănăstirii. Şi nu cred să fi fost vreo iluzie, pentru că, lăsându-ne la masă, părintele avea să zică: „Mă duc să văd ce fac fraţii la betoane.“

Părintele Nicolae Păun ne-a povestit pe îndelete istoria mănăstirii. În 1917, primul dintre ctitorii Corlăţeni, Constantin, era tare mâhnit că nu mai avea nici o veste de la fiul său Ştefan, plecat pe front. A postit patruzeci de zile, iar la capătul lor, trecând prin poiana unde se află azi mănăstirea, în drum către târlă, a auzit o voce care i-a spus: „Nu fi supărat, că Ştefan trăieşte.“ Şi chiar a doua zi a primit o scrisoare de la fiul său. Ştefan se va întoarce şi va deveni chiar primar al comunei Pojorâta.

Pe locul unde a auzit acel glas dumnezeiesc, Constantin Corlăţeanu a ridicat, la 1925, o cruce de fier prinsă într-un postament de beton. Apoi, ajutat de fiul său Ştefan şi de alţi credincioşi din sat, construieşte acolo un schit, sfinţit la anul 1934 de mitropolitul Nectarie al Cernăuţilor.

Locul este cu adevărat minunat. La 1.100 de metri înălţime, aproape de culmea obcinii în care se află, mănăstirea e învelită într-o pădure de brazi, ca într-o haină veşnic verde. La picioarele mănăstirii se găseşte un izvor, lucru nu tocmai comun la asemenea înălţime.

În anul 1962, schitul a fost desfiinţat de comunişti. Dar cu o asemenea ură, încât aceştia nu au vrut să mai lase nici o urmă din el. Probabil că amintirea rezistenţei din munţi, a sumanelor negre era încă vie şi le dădea frisoane autorităţilor. Schitul a fost demolat, iar biserica, demontată şi mutată în satul Voroneţ, ca biserică de obşte. Obiectele de cult au fost duse la Mănăstirea Putna, singura icoană rămasă este cea a Maicii Domnului, pe care cei ocupaţi cu ştersul urmelor acestui schit au uitat-o lângă un perete.

„Această icoană este unică“, ne spune părintele - şi îi dau dreptate. „Este cea mai senină înfăţişare a Maicii Domnului care se poate vedea într-o icoană românească.“ Şi într-adevăr, încadrată în toate nuanţele cerului, Maica Domnului ne priveşte din această icoană cu o blândeţe fără margini. Ca şi pruncul Iisus din braţele ei, al cărui chip rotund este încadrat de cârlionţi castaniu-roşietici. Heruvimii dispuşi în cerc în jur accentuează impresia de seninătate şi blândeţe.

Părintele Nicolae Păun nu se fereşte să ne spună cele petrecute cu autorităţile care au aprobat demolarea schitului. Au fost trei semnatari ai acelei hotărâri. Unul dintre ei s-a împotrivit la început, iar apoi, după ce a acceptat să semneze, s-a căit amarnic şi s-a spovedit. Acela nu a murit. Ceilalţi doi au murit amândoi, în două luni de la demolarea schitului.

Părintele ne spune şi de ce în Pojorâta nu se mai fură. „Poţi să laşi maşina deschisă la marginea drumului şi nu îţi ia nimeni nimic.“ În anii â70, când sătenii începuseră reconstrucţia bisericii, oamenii veneau acolo să se roage şi începuseră să lase bani la crucea în jurul căreia se zidea, cruce care aparţinuse capelei ridicate la 1966. Atunci, doi oameni au început să fure din acei bani. Şi odată, vrând unul dintre ei să ia bani de la cruce, mâna cu care voia să ia i-a rămas înţepenită. „Fă-ţi semnul crucii!“, i-a strigat celălalt înspăimântat. „Nu vezi că nu mai pot?! Fă-mi tu semnul crucii!“ Şi au plâns acolo, s-au rugat, s-au căit şi Dumnezeu l-a dezlegat pe acel om, după ce a promis că va mărturisi ce a făcut şi că nu va mai fura.

Pictura bisericii din lemn, deosebit de frumoasă şi trădând un bun cunoscător al Bibliei, a fost făcută de un sătean fără studii de specialitate şi fără vreo experienţă profesională în domeniu. Sunt picturi naive, deosebit de frumoase, pentru că poartă însemnul credinţei pictorului în Dumnezeu.

Despre actuala obşte a mănăstirii, părintele Nicolae Păun are numai cuvinte de laudă. A venit aici şi pentru că ştia rânduiala pe care o impusese părintele Visarion, primul stareţ de după rezidire. Acesta a fost la Muntele Athos vreme de trei ani. Şi, „ca o albină care se duce şi culege mierea florilor“, ne-a spus părintele, „a adus aici tot ce a găsit mai bun acolo“. În afara slujbelor de noapte, despre care am vorbit, care ajung să ţină, în zilele de post, şi până la ora 10 dimineaţa, există o rânduială foarte strictă şi în privinţa comportamentului vizitatorilor ajunşi la mănăstire. Bărbaţii şi femeile dorm separat, chiar dacă sunt soţ şi soţie. Şi orice mirean, indiferent dacă îi e mamă, tată, soră sau frate vreunuia dintre fraţi, nu are voie să intre în chiliile fraţilor. Aici masa e obligatorie, pentru că e considerată un bun prilej de comuniune frăţească. „E singura dată când ne strângem toţi. Stăm toţi unul în faţa altuia. Unul are două facultăţi, altul are două clase, dar suntem fraţi. Îl vezi pe cel din faţa ta şi îl iubeşti, pentru că e fratele tău.“ În zilele de post se mănâncă o singură dată, la ora 15.

„Am visat şi eu să mă duc la Athos“, ne mărturiseşte părintele. „Dar aici e aproape ca la Athos şi e în ţara mea. Ce era să caut acolo, când am aşa ceva aici?!“

Ne este zugrăvit, în culori foarte frumoase, şi actualul stareţ: „E tânăr, dar e foarte înduhovnicit. Şi e un duhovnic foarte bun. El îi spovedeşte şi împărtăşeşte şi pe pustnicii care sunt în aceşti munţi. Pentru că sunt pustnici aici. M-a luat şi pe mine la ei, chiar dacă eu, nevrednicul, sunt abia de şase luni la mănăstirea sa. Am văzut cum trăiesc pustnicii, în bordeie mici săpate în pământ. Aceia se roagă mereu şi ne cuprind şi pe noi în rugăciunile lor.“

Apoi părintele ne vorbeşte despre credinţa tare a oamenilor din zonă, care ţin sărbătorile cu bună rânduială, şi despre faptul că aici nu sunt calamităţi. „Când nu vine ploaia la vremea ei, facem un arc de rugăciune împreună cu ceilalţi nevoitori de la mănăstirile din jur. Cum am făcut şi anul ăsta. Daâ un frate mai înduhovnicit ne-a spus: «Voi v-aţi apucat să cereţi ploaie, daâ s-a pus tot ce era de pus în pământ? Că aşa o să vină o ploaie...» Şi aşa a fost, că a venit o ploaie de ne-am rugat pe urmă să oprească Dumnezeu ploaia.“

Mergem către biserica cea nouă, unde începe slujba. Pe drum părintele Nicolae ne spune ceva foarte frumos, în duhul părintelui Arsenie Boca: „Sunt multe de învăţat de aici. Folosiţi-vă“.

Slujbele se ţin la biserica de sus, cu hramul „Sfânta Treime“, de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (5 august) până la Sfânta Treime (a doua zi după Rusalii), şi în biserica de jos, de la Sfânta Treime până la Sfântul Ioan Iacob. „Aici jos e duhul Părintelui nostru Ioan Iacob, care ne ajută tare mult“, ne spune părintele Nicolae, „iar sus e duhul celorlalţi sfinţi“.

Când plec, cum vă spuneam, îmi pare că îl văd pe părintele Nicolae între tinerii călugări care ridică un zid menit să ţină stâncile în loc, pentru că la vreo sută de metri de mănăstire o coastă a obcinei s-a surpat.

Aproape de şosea mă opresc să îmi fac nişte lemne. Am brichete de rumeguş la Humor, dar nimic nu se compară cu un foc făcut cu vreascurile pădurii. Pe lângă mine coboară un excavator gol cu un călugăr la volan. Când ajung lângă maşină, excavatorul se întoarce, cu cuva plină de nisip. La volan este chiar călugărul cel tânăr, pe care îl întâlnisem la biserica cea nouă. Rămân mut de uimire. Îl văzusem curăţând acele lighene, apoi cântând la strană la vremea Vecerniei, iar acum îl văd repezindu-se cu o cuvă de nisip în înaltul muntelui. N-aş fi în stare să fac atâtea lucruri...

Nu pot să vă spun decât ce le-am spus drumeţilor pe care i-am întâlnit pe drumul de întoarcere, care m-au întrebat toţi acelaşi lucru, dacă „mai e mult?“. Drumul e abrupt, dar nu e lung. Şi odată ajuns sus înţelegi că merită toată osteneala. Să ne folosim de acest loc plin de duhovnicie.