Un bogat evlavios, dar zgârcit

Evanghelia Duminicii a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat zicând: Învăţătorule bune, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Iisus i-a zis: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Ştii poruncile: să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el I-a răspuns: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind acestea, Iisus i-a zis: încă una îţi mai lipseşte. Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie. Dar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Văzându-l că s-a întristat, Iisus a zis: cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Iar cei care au auzit acestea au zis: atunci cine poate să se mântuiască? Iar Dânsul a răspuns: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Evanghelia celei de-a XXX-a Duminici după Rusalii îndeamnă la milostenie, la a împărţi din ce avem cu cei care au mai puţin decât noi. În Evanghelia acestei duminici, Sfântul Luca, relatând episodul întâlnirii dregătorului bogat cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne pune din nou înainte problema bogăţiei, care, stăpânită cu lăcomie sau zgârcenie, poate deveni obstacol în calea spre mântuire şi desăvârşire a vieţii creştine. Această pericopă din Evanghelie este citită la începutul Postului Crăciunului, pentru că ne îndeamnă la milostenie şi eliberare de alipirea pătimaşă de bogăţiile pământeşti, ca pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos, Care, arătându-Se Dumnezeu Milostiv, S-a făcut Om „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.

Când devine bogăţia un obstacol în calea mântuirii?

Dregătorul din această Evanghelie, care-l întreabă pe Mântuitorul ce să facă să moştenească viaţa veşnică, este unul dintre cei patru bogaţi, prezenţi în Evanghelia Sfântului Luca, alături de bogatul căruia i-a rodit ţarina (cf. Luca 12, 16-21), de bogatul nemilostiv (cf. Luca 16, 19-31) şi de Zaheu vameşul (cf. Luca 19, 1-10). Fiecare dintre cei patru bogaţi, însă, prezintă caracteristici şi nuanţe specifice.

Vedem în toate cele patru situaţii prezente în Evanghelia Sfântului Luca, ce implică oameni foarte bogaţi, că bogăţia nu este considerată un lucru rău în sine, ci, în funcţie de modul de raportare la ea, aceasta poate deveni ajutor oferit săracilor (cazul lui Zaheu vameşul), poate fi piedică în calea mântuirii (dregătorul bogat) ori chiar pricină de pierzare (bogatul nemilostiv, bogatul căruia i-a rodit ţarina). Din perspectivă duhovnicească, bogăţia devine un obstacol pentru mântuire când cel care o posedă devine el însuşi posedat de grija pătimaşă de a o păstra şi înmulţi, iar în sufletul lui nu mai rămâne spaţiu spiritual pentru iubire milostivă, pentru dărnicie şi generozitate.

Viaţa veşnică, averea cea mai de preţ care trebuie căutată

După cum reiese din prezentarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei a aceluiaşi episod, relatat în această pericopă de Sfântul Evanghelist Luca, dregătorul care l-a întrebat pe Mântuitorul Hristos „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” era un om tânăr, virtuos şi evlavios (cf. Matei 19, 16).

Drept răspuns la întrebarea adresată, Mântuitorul Hristos enumeră poruncile care, potrivit Legii Vechiului Testament, trebuiau respectate pentru ca cineva să fie drept în faţa lui Dumnezeu, şi anume: „să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Răspunsul dregătorului: „toate acestea le-am păzit din tinereţile mele”, adică din fragedă copilărie, demonstrează că acesta era un bogat evlavios şi virtuos. Însă din faptul că acest tânăr era frământat şi preocupat de cea mai serioasă şi importantă întrebare pe care şi-o poate pune un om trăitor pe pământ - „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” - înţelegem că el dorea mai mult decât viaţa din lumea aceasta. Chiar dacă nu era sărac şi avea motive să fie mulţumit de traiul său, totuşi simţea că nu viaţa aceasta, ci viaţa veşnică este bunul cel mai de preţ pe care trebuie omul să-l caute şi să-l dobândească.

Milostenia, începutul asemănării cu Dumnezeu Cel milostiv

Văzând că tânărul dregător este un cunoscător al Legii şi un împlinitor al ei, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „încă una îţi mai lipseşte. Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri”, pentru a-i arăta că, deşi avea o conduită virtuoasă, corectă, totuşi îi lipsea o dimensiune importantă a vieţii spirituale şi morale, şi anume iubirea milostivă sau dărnicia. Dregătorul, deşi era un om evlavios şi virtuos, din cât ne lasă Evanghelia să înţelegem, era totuşi zgârcit sau, în orice caz, prea legat sufleteşte de averile sale materiale.

Prin recomandarea milosteniei ca fiind un nivel duhovnicesc superior moralităţii şi evlaviei, Mântuitorul Hristos ne arată că nu este suficient a nu face rău cuiva, ci, pentru ca un om să fie cu adevărat fericit şi să se asemene cu Dumnezeu, trebuie să dea dovadă de dărnicie şi milostivire. Evanghelia acestei duminici, aşadar, ne atrage atenţia că nu este suficient să ne rugăm mult, să postim mult şi să ne înfrânăm de la păcat, dacă nu suntem şi milostivi.

Milostenia, adică iubirea generoasă arătată faţă de semenii noştri, este începutul asemănării noastre cu Dumnezeu Cel milostiv. Dumnezeu nu doreşte ca noi să fim doar recunoscători faţă de El pentru binefacerile Sale, ci să răspândim iubirea Sa, adică să fim şi milostivi faţă de semeni.

„Cine poate să se mântuiască?”

În momentul în care Mântuitorul îi spune dre-gătorului: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie”, spune Evanghelia, acesta „s-a întristat, căci era foarte bogat”.

Se vede că Mântuitorul Iisus Hristos atinsese un punct sensibil şi dăduse la iveală o boală ascunsă adânc în sufletul tânărului dregător, şi anume alipirea lui excesivă şi pătimaşă de bogăţiile din lumea aceasta. Deşi în prima parte a pericopei evanghelice tânărul dregător ne apare ca o persoană exemplară, Mântuitorul îi arată că nu putea să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru că era împiedicat de un idol ascuns, şi anume prea multa sa bizuire pe bogăţiile materiale pe care le avea. Cu alte cuvinte, bogatul dregător era mai legat de averea materială, de ceea ce avea decât de ceea ce dorea, adică viaţa fericită şi veşnică.

Totuşi, întrucât citise în sufletul tânărului bogat că este mânat de o căutare sinceră a vieţii veşnice, Mântuitorul nu-i mai spune nimic, nu încearcă să-l convingă în vreun fel, după ce i-a adresat îndemnul de a-şi vinde averea, de a o împărţi celor nevoiaşi şi de a-I urma Lui. Astfel, Mântuitorul îi respectă libertatea şi lasă ca întristarea provocată de scoaterea la iveală a patimii ascunse a iubirii de bogăţie materială să se transforme într-o sfântă întristare după Dumnezeu care, în cele din urmă, să-l ajute să se elibereze de legătura pătimaşă faţă de bunurile materiale limitate şi trecătoare.

Ca şi în alte situaţii, vedem cât de mult apreciază Dumnezeu căutarea noastră spirituală sinceră, mai ales când devine luptă în interiorul inimii, ca dor de iubire veşnică.

Văzând întristarea tânărului bogat, după ce acesta s-a îndepărtat (cf. Matei 19, 22), Mântuitorul a spus: „cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu”¹.

Auzind sentinţa Mântuitorului Hristos pentru bogaţii nemilostivi, în mintea celor prezenţi se naşte o întrebare gravă şi esenţială: „atunci cine poate să se mântuiască?”.

Sfârşitul Evangheliei rânduite a se citi la Sfânta Liturghie în această duminică s-ar fi încheiat într-o notă pesimistă, dacă întristării dregătorului bogat şi nedumeririi celor prezenţi nu s-ar fi răspuns prin cuvintele Mântuitorului, care ascund o tainică speranţă: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

Renunţăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul

Schimbarea noastră, a felului nostru de a fi, de a gândi şi de a făptui, a modului de a înţelege viaţa, foarte adesea limitată la o existenţă egoistă, chiar şi atunci când este acoperită de haina evlaviei şi a virtuţilor, nu este deloc un lucru uşor. Foarte greu renunţă omul la obişnuinţele sale, la speranţele sale deşarte, chiar dacă simte adesea că modul în care-şi duce viaţa nu este cel mai bun. Reacţia dregătorului bogat la porunca: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri” a arătat că o schimbare a omului în profunzimea sufletului său cere luptă cu sine, cere o convertire.

Averile care se cheltuie pe fapte de milostenie nu se pierd, ci se transferă dintr-un loc unde ele sunt realităţi trecătoare, într-un alt loc, unde ele devin lumini netrecătoare, se transformă în lumina neînserată a faptelor bune cu care ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător. Însă această preschimbare, prefacere a bunurilor materiale în fapte de milostenie şi în comori cereşti nu se face cu uşurinţă, mai ales dacă ne-am prea obişnuit cu modul de existenţă posesiv, acaparator şi lacom faţă de averile trecătoare. Foarte adesea, cei ajunşi în această stare nu se mai pot elibera spiritual decât prin pocăinţă, rugăciune şi prin harul lui Dumnezeu.

Mântuitorul spune: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”, ca să ne arate că, dacă Îi cerem ajutorul, Dumnezeu ne ajută şi ne înnoieşte viaţa. Iar dacă îi urmăm Lui, renunţăm la ceva pentru a primi pe Cineva, renunţăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul în viaţa noastră, pentru ca El să devină Viaţa vieţii noastre.

Totdeauna, când dorim binele, să ne punem nădejdea în harul lui Dumnezeu

Sfânta Tradiţie, însă, ne spune că tainicele cuvinte ale Mântuitorului de la finalul aceste pericope - „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” - s-au adeverit în viaţa tânărului dregător. A fost nevoie, spune Tradiţia, de un an de zile de lupte intense cu el însuşi, cu egoismul din el, ca să poată urma sfatul Mântuitorului. Şi, după o luptă interioară duhovnicească, cu ajutorul lui Dumnezeu, a hotărât să renunţe la averi, le-a împărţit săracilor şi a devenit unul din ucenicii Mântuitorului. Tradiţia ne mai spune că acest dregător bogat devenit milostiv a ajuns episcop în Asia Mică. Mântuitorul, aşadar, prevăzuse această schimbare şi de aceea a zis că „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, în această perioadă de pregătire pentru întâmpinarea sărbătorii Naşterii Domnului, să ne sfinţim vieţile prin mai multă rugăciune şi prin mai multe fapte de milostenie, pentru ca prin milostenie să lucreze în jurul nostru harul lui Dumnezeu Cel milostiv, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

 

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

Notă:

¹ După cum arătam şi în omilia din Duminica a XII-a după Rusalii, cuvântul „cămilă” poate fi înţeles şi ca denumind bine cunoscutul animal, dar, prin asemănarea termenilor în limba greacă, se poate referi şi la o funie groasă, utilizată mai ales în navigaţie. În legătură cu primul sens, se spune că în Antichitate exista în zidurile înconjurătoare ale Ierusalimului o poartă strâmtă, numită simbolic „urechile acului”, prin care cămilele nu puteau trece decât în genunchi şi cu capul plecat. Aşadar, înţelegem din cuvintele Mântuitorului că mai uşor trece funia prin urechile acului şi cămila prin poarta strâmtă, decât se mântuieşte bogatul care nu devine milostiv, adică despovărat de lăcomie şi zgârcenie.