Un muzeu cât un tezaur

Pentru că se află în buricul târgului, o mare mulțime de oameni trec zilnic pe lângă superbul Palat Vechi al Băncii Naționale, unii în drum spre terasele răspândite peste tot în zonă, ceilalți către treburile lor zilnice. Nu puțini vor fi fost aceia care, aruncând o privire din mers, se vor fi gândit visători că în impozanta clădire ar trebui să se afle vreo comoară. Chiar se află, dar cu adevărat senzațional este că poate fi vizitată, că vei primi aici, în română sau în engleză, informații extrem de interesante, că vei avea ocazia să atingi un lingou de aur și că totul este gratuit!

Pentru asta nu trebuie decât să te înscrii pe site-ul Muzeului BNR și restul merge ca uns. Noi am fost acolo în calitate de jurnaliști, dar am văzut cum merg lucrurile și realitatea este că vizitatorii înscriși în toate tururile ghidate care se organizează aici sunt fascinați.

Ridicat la sfârșitul secolului 19, Palatul Vechi te copleșește de la bun început. Poate că niciodată termenul de „somptuos” nu a fost mai potrivit. Săli uriașe, coridoare parcă nesfârșite, scări impunătoare, ferestre înalte, decorațiuni luxoase, de bun gust, mobilier de cea mai bună calitate. Și, lucru esențial, totul restaurat conform cu originalul și aflat într-o condiție ireproșabilă - de parcă palatul abia ar fi fost inaugurat!

La vremea aceea, BNR a cumpărat locul fostului Han Șerban Vodă, care din păcate, după două secole de existență, ajunsese o ruină, demolat pentru a se ridica minunăţia arhitectonică pe care o putem admira şi azi. Clădirea, una dintre primele de factură occidentală, a fost apreciată ca fiind printre cele mai reușite de către însuși Ion Mincu, părintele arhitecturii românești moderne.

Cea mai frumoasă încăpere a Palatului Vechi, care chiar îți taie răsuflarea cu eleganța ei, este Sala de consiliu, reconstituită fidel după cum arăta în urmă cu 130 de ani. Pe pereții de la est și vest tronează două tablouri mari ale lui George Demetrescu Mirea, elev al lui Nicolae Grigorescu. Unul este o alegorie a Comerțului, avându-l ca personaj principal pe zeul Hermes, patronând agricultura și meșteșugurile, reprezentate prin doi copii; în capătul opus al sălii, Prometeu aducând omenirii focul progresului.

Pe peretele ușii de intrare, alte două mari tablouri superbe, dintre care unul este celebru, fiind prezent și pe versoul bancnotei de 10 lei: „Rodica” lui Nicolae Grigorescu. Mai puțin cunoscută, dar la fel de frumoasă, este pictura marină a lui Eugeniu Voinescu, fost consul la Odesa, imaginea reprezentând probabil zona portului Constanța.

Mobilierul este specific sfârșitului de secol 19, iar pielea scaunelor este de Cordoba. Alăturat Sălii de consiliu se află fostul cabinet al conducătorului băncii, acolo unde și-a început activitatea în 1990 și actualul guvernator, Mugur Isărescu.

Asigurarea discreției prin... ecou

Legea Băncii Naționale a României a fost publicată în „Monitorul Oficial” la 17 aprilie 1880, când existau foarte puține alte bănci, printre care Bank Of Romania și Casa de Economii și Consemnațiuni, fondate în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, plus, din timpul domniei lui Carol I, Creditul Funciar Rural.

Funcționând inițial în sediul acestuia din urmă, singurul care avea tezaur, adică seifuri, BNR avea nevoie de un sediu, pentru ale cărui planuri s-a apelat la doi arhitecți francezi, Cassien Bernard și Albert Galleron, supervizarea lucrărilor fiind încredințată lui Nicolae Cerchez, ajutat de Constantin Băicoianu. Dacă tot ajunsese la București, Albert Galleron a mai proiectat și alte clădiri emblematice ale Capitalei române, printre care Ateneul! Cât despre Cassien Bernard, el fusese inginerul-șef al Operei Garnier din Paris.

Odată terminat, în jurul Palatului Vechi s-a dezvoltat toată zona, cu multe instituții financiare: Palatul Dacia România era sediul celei mai importante societăți de asigurări a epocii, și tot aici a funcționat Banca Generală Română; în vecinătate se mai aflau Banca Agricolă, Banca Comercială Română, Banca de Scont, Banca de Credit Român, Bursa, Banca Marmorosch și altele.

Coborâm la parter pe scara de marmură, la jumătatea căreia se află o placă memorială cu numele celor 21 de angajați ai BNR care au murit pe front.

Înainte de a intra în muzeu, gazdele noastre ne povestesc că Hanul Șerban Vodă, conform specificului vremii, avea vitrinele prăvăliilor de la parter spre curtea interioară, nu spre stradă. Negustorii puteau intra cu carele și să înnopteze liniștiți acolo - ca și la Hanul lui Manuc, terminat la 1808, în vreme ce fratele său mai mic data de la 1685. Acum câțiva ani, resturile subterane ale Hanului Șerban Vodă au fost decopertate și pot fi văzute printr-un plafon de sticlă, în fața Palatului Vechi, pe Lipscani.

Vasta Sală de marmură în care intrăm era Sala ghișeelor pe vremea de început, când BNR făcea operațiuni comerciale ca oricare altă bancă. Încăperea are un ecou puternic, care ar putea fi considerat o eroare de proiectare (ceea ce ar fi uimitor, având în vedere că atât Galleron, cât și Bernard realizaseră săli cu acustică perfectă), dar în fapt era un mod de a asigura... discreția operațiunilor! Ansamblul discuțiilor de la toate ghișeele, „încrucișate” prin ecou, făcea imposibil ca, dintr-un loc, să distingi ce se vorbește în altul, prin zumzetul general!

Pe-atunci erau aici un Birou de informații, în centrul sălii o masă mare cu toate formularele necesare și, de jur împrejur, ghișee specializate, intercalate cu pilaștri care... ascund fiecare câte un mic seif! Aici păstrau funcționarii valorile și documentele cu care lucrau - un fel de fișete cu cifru; azi, seifurile găzduiesc diverse exponate.

Una dintre primele vitrine pe care le vedem în Sala de marmură adăpostește un moment - ratat! - din istoria artei. Bancnotele noi nu apar pur și simplu - se fac concursuri și concurenții propun proiecte. O asemenea variantă, o banc­notă de 20 de lei (un pol, în denumire populară), din anii 1920, e semnată de nimeni altul decât Camil Ressu. Amuzant este că nici unul dintre proiecte n-a fost declarat câștigător.

În altă parte putem vedea clădirea BNR pe timpul când pe-aici circula tramvaiul! Și, surpriză, palatul avea un singur etaj! Pe măsură ce activitatea băncii s-a extins, s-a simțit nevoia de mai mult spațiu, obținut prin supraetajare, pe baza planurilor inginerului Scarlat Fotino, care conducea Serviciul Tehnic. 

Punguța cu mulți bani

Înainte de a vorbi despre monede, trebuie pomenită perioada pre-monetară, când, pe teritoriul României, trocul a fost înlocuit treptat cu plata în... vârfuri de săgeți! Acestea au fost găsite la Histria, urmate, în timpurile ulterioare, de monede de aur, argint și bronz, de mărimi și origini diferite. Valoarea era dată de conținutul în metal prețios și conta stema ștanțată pe ele, cu chipul conducătorului, care conferea monedei autenticitate și credibilitate. Prototipul inițial au fost monedele grecești, în special cele bătute de Filip al II-lea și Alexandru cel Mare. O componentă importantă a istoriei noastre monetare este dată și de monedele romane. Un aureus, de pildă, era împărțit în 25 de dinari de argint, dinarul făcea patru sesterți și așa mai departe. Fiecare piesă are povestea ei!

La fel şi cântarul de zaraf, de altfel, cu o contragreutate fixă, echilibrată perfect cu un ducat imperial, tradiționalul „galben” din poveștile copilăriei noastre. Zarafii erau „exchange”-urile de azi, adică schimbătorii de bani, iar cântarul folosea ca nu cumva să fi fost tentat să răzuiești un pic de aur din monedă...

Am intrat și într-un spectaculos seif de tezaur, după ce am fost rugați să ne-ntoarcem cu spatele în timpul formării cifrului de acces... Înăuntru, o hartă a locurilor de proveniență a numeroaselor monede de aur din vitrina aflată în mijlocul încăperii, alături de câteva lingouri, dintre care cel elvețian este etalon, având exact un kilogram. Tot aici sunt expuse, în altă vitrină, câteva mostre de minereu aurifer.

Atingeți aurul!

Înapoi în Sala de marmură, am trecut printr-o experiență inedită. Dacă în celelalte muzee ești atenționat repetat, scris și/sau verbal, să nu atingi exponatele, aici ești invitat s-o faci! Și nu orice exponat, ci un lingou de aur, cântărind 13 kg. Ești invitat să-l ridici cu o singură mână, prin fanta circulară special practicată - lucru care se dovedește aproape imposibil. Poate Chuck Norris...

Numeroase și interesante sunt monedele emise cu diferite prilejuri aniversare - de pildă, cele dedicate jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol I sau încoronării lui Ferdinand de la Alba Iulia. În al doilea caz, deși de regulă (și consti­tu­țional) doar suveranul apare pe monedă, regele Ferdinand a făcut o excepție, pe una dintre monede figurând și chipul reginei Maria. Numai că emisiunea nu s-a realizat, din diferite motive, decât cinci ani mai târziu, iar suveranul a murit la scurt timp...

Lui Carol al II-lea i s-a dedicat o emisiune monetară conținând o medalie cu totul specială, reprezentându-l pe rege lângă un avion și o femeie îngenuncheată, cu un urcior! Este vorba despre Maria Modura (Mudura), cea care l-a întâmpinat când avionul particular cu care suveranul se-ntorcea incognito în țară a trebuit să aterizeze forțat în Vadu Crișului. De aici și Fântâna Modura, cu galeria de sculpturi feminine pe Aleea Restaurației (8 iunie 1930) din Parcul Herăstrău.

Cea mai recentă ediție monetară aniversară a BNR a fost anunțată la 11 mai 2022, ziua vizitei noastre acolo (!) și este dedicată împlinirii a 350 de ani de la nașterea lui Ion Neculce.

Cum se dă arama pe față

Numeroase sunt legăturile istoriei monetare cu... limba română! „N-am o para chioară” face trimitere la o minusculă monedă otomană, iar „N-am o lețcaie” și mai rău, căci valora o jumătate de para! „Napoleonii” erau monedele bătute de Napoleon al III-lea, în vreme ce „cocoșeii” aparțineau republicii franceze, care, cum se știe, are ca simbol cocoșul galic. „Să dai ortul popii” vizează moneda cu acest nume, un sfert de „taler”, emis în Polonia, iar „N-am un sfanț” - similar. Cum în germană 20 se spune zwanzigsten, românul a simplificat la sfanț sau șfanț...

Monedele au pătruns și în literatură. „ - O mie de țechini primești? - O, pașă, cât de darnic ești!”, din poezia „El Zorab” a lui George Coșbuc, se referă la moneda venețiană astfel numită.

În fine, expresia „a-ți da arama pe față” tot de la bani vine și vizează deconspirarea conținutului prea ridicat de cupru în aliajul cu aurul!

Cum se descurcau românii, mai ales oamenii simpli, de la țară, cu multitudinea de monede franceze, poloneze, rusești, austro-ungare, turcești, olandeze - aproape 80 în secolul 19!! - care circulau pe teritoriul Țărilor Române? Foarte greu, mai ales că se-ntâmpla ca două monede identice să aibă cursuri diferite, în funcție de locul în care erau emise, iar unele valori ale monedelor erau năucitoare - a existat una de 12 lei și 50 de bani! În cel mai rău caz, oamenii apelau la zarafi, că nu era internet...

Regulamentele Organice au încercat să pună capăt acestei babilonii monetare, definind leul ca 40 de unități monetare teoretice. În schimburile uzuale se foloseau ca etalon galbenul olandez și șfanțul - piesă de 20 de creițari.

Să mai spunem că la 23 decembrie 1865, Franța, Italia, Elveția și Belgia au semnat la Paris alianța Uniunii Monetare Latine, o convenție monetară prin care se angajau să emită monede cu același titlu, greutate și diametru, păstrându-și desigur valutele națio­nale. Ulterior au aderat de facto (chiar dacă nu și de jure) la această convenție Spania, Grecia, România, Austria-Ungaria, Bulgaria, Venezuela, Serbia, Muntenegru și San Marino. Astfel, moneda românească de 20 de lei era egala aceleia franceze de 20 de franci. Frumoase vremuri!