Un poet contemporan, în căutarea sacrului

Eugen Dorcescu, pe numele său adevărat Berca Eugeniu, s-a născut la 18 martie 1942 în Târgu Jiu. Din opera sa, distinsă cu numeroase premii, fac parte volumele "Pax magna", "Biblice", "Poetica non-imanenţei", "Elegiile de la Bad Hofgastein". De curând, scriitorul a donat lucrările sale Bibliotecii Centrului Eparhial din Timişoara şi a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări.

Ce v-a determinat să donaţi mare parte din lucrările şi manuscrisele dumneavoastră Bibliotecii Centrului Eparhial din Timişoara? Opera mea - atâta cât este şi aşa cum este - are o justificare, o semnificaţie, o factură spirituală. Aşadar, mi s-a părut cu totul în firea şi în logica intimă a lucrurilor ca mărturia olografă a muncii (a slujirii mele) scriitoriceşti, întinsă pe mai multe decenii şi însumând un număr de cărţi, să fie aşezată, de la un anume moment, sub veghea, sub purtarea de grijă a Bisericii - a Mitropoliei Banatului, căreia îi sunt recunoscător că mi-a acceptat donaţia. Am îndrăznit întotdeauna să cred că locul meu, al familiei mele, al cărţilor mele este sub streaşina Bisericii, în căuşul de azur al palmei lui Dumnezeu. Această modestă donaţie nu este altceva decât o discretă mărturie de credinţă. De unde aplecarea spre sacru, mai exact spre poezia religioasă, în scrierile dumneavoastră? Acesta este "darul meu de har", după spusa Sfântului Apostol Pavel: "Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel" (I Corinteni 7, 7). Rostul meu, datoria mea, a fost şi este să-mi conştientizez "darul" şi să mă străduiesc a-l pune în lucrare. Neuitând nici o clipă că "darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh", cum spune tot Apostolul Pavel în aceeaşi Epistolă (12, 4). Prin urmare, în general vorbind, ca filosofie de viaţă, eu cred că, evitând orice trufie, orice căutare a slavei deşarte, orice competiţie sterilă, conştientizându-ţi pur şi simplu darul, menirea şi devotându-te lor, poţi să fii chiar fericit, atât cât este omeneşte posibil. Care este sursa de inspiraţie? Care sunt autorii de care v-aţi lăsat influenţat? Un poet, un scriitor, în general, se inspiră din realitate, nu din teorii, nu din ideologii. Important este, însă, a nu se confunda realitatea cu imanenţa, cu aparenţa. Ce anume (mai exact: Cine) este Realitatea, Cine este substanţa, aflăm din Exod 3, 14: âÈhyèh âAshèr âÈhyèh; Égô éïmi ho ôn; Ego sum qui sum; Eu sunt Cel ce sunt. În consecinţă, subscriu întru totul la afirmaţia lui Spinoza: "În afară de Dumnezeu nu poate nici să existe, nici să fie concepută o altă substanţă" (Propoziţia XIV). Această Realitate deci, în relaţie subtilă şi permanentă cu fiinţa mea şi cu făptura în ansamblu, a fost şi a rămas sursa scrisului meu - după puterea talentului (după măsura talentului) pe care l-am primit. Cât despre poeţii cu care am intrat în dialog duhovnicesc şi artistic, îi pot numi pe marii noştri clasici (Eminescu, Macedonski), pe poeţii moderni (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu), pot aminti şi numeroşi poeţi străini, pe care i-am citit în original (Dante, Baudelaire, Leconte de Lisle, Lamartine, Paul Claudel, Calderón de la Barca). Dar trebuie să spun că m-am recunoscut şi m-am regăsit, cu adevărat, de-a lungul vremii, în scrierile lui Seneca, precum şi, mai ales, în cărţile profetice, poetice şi sapienţiale ale Bibliei. Care aspecte consideraţi că ar trebui să primeze în poezia religioasă? Este util, din punctul de vedere al analizei, al teoretizării şi al înţelegerii fenomenului, să se facă o distincţie între poezia religioasă şi poezia mistică. Cea dintâi evocă o trăire mediată de un ritual al misterului. Cealaltă transcrie relaţia directă a eului cu Creatorul său. Ambele sunt, fireşte, demne de interes. Se cuvine subliniat însă că, spre a-şi atinge ţelul, anume acela de a îngloba o cât mai mare cantitate de fiinţă (valoarea constă, după convingerea mea, exact în această cantitate de fiinţă absorbită în operă), textele mistico-religioase trebuie să fie poezie, artă literară, să fie, altfel spus, întotdeauna, validate estetic. Cum se întâmplă, spre exemplu, cu scrierile lui Tudor Arghezi, ca să nu mai vorbim de cele ale Sfinţilor Părinţi. Un text care nu este poezie nu poate fi, în nici un chip, poezie mistico-religioasă, indiferent ce doreşte să fie, ce încearcă să fie sau ce pretinde că este. Nu se poate ajunge, cu un talent mediocru, cu o învăţătură redusă (inclusiv în domeniul Scripturii), cu instrumente artistice rudimentare, la nucleul literaturii de această orientare, nucleu pe care, în ce mă priveşte, îl găsesc în celebrul enunţ biblic "Abyssus abyssum invocat" (Psalmul 41, 9). De altfel, orice act duhovnicesc (şi chiar intelectual) major este rezumat în această rostire. Există o asemănare între inspiraţia poetului şi inspiraţia religioasă? Unde se intersectează cele două componente, ca moment al creaţiei? Întrebare grea şi frumoasă! Inspiraţia religioasă şi cea poetică au, într-adevăr, un punct de întâlnire. Anume, cel ilustrat magistral în Evanghelia după Ioan 21, 7: "Domnul este!" Adică momentul indicibil al revelaţiei, sâmburele sublim al cunoaşterii instantanee, prin descoperire, clipa Iluminării. Inspiraţia religioasă şi cea poetică se înrudesc prin natura lor extatică. Amândouă au ceva din acea "cognitio Dei experimentalis", cum numea Tomas dâAquino mistica. Se disting prin modalitatea de comunicare a tot ceea ce decurge, apoi, în timp, dintr-un atare (eventual, dorit, fericit, independent de voinţă şi de străduinţă) eveniment. Inspiraţia religioasă îşi asumă limbajul sacral, exortativ, ceremonial, uneori oracular, frecvent alegoric şi parabolic; inspiraţia poetică apelează la pluritematism, la polisemie, se sprijină pe ambiguitate, cultivă cunoaşterea sensibilă şi intuitivă, ocoleşte pedagogia explicită, valorifică mijloace imagistice şi prozodico-stilistice specifice (metafora, de pildă, mai rar alegoria, apoi rima, ritmul, măsura, strofa, aliteraţia etc.). Structura generativă cea mai profundă poate fi, în cele două împrejurări, asemănătoare. Dar manifestările textuale diferă, aparţin la ontologii spirituale separate. De aceea, nu-l aprob decât în parte pe Henri Bremond, cu a sa celebră "Prière et poésie". Am văzut că aveţi şi traduceri. Cum vedeţi activitatea de traducător, bineştiindu-se că "traduttore traditore". Reuşeşte traducătorul să redea fidel spusele autorului? Eugen Dorcescu: Da, am tradus şi traduc din limbile franceză şi spaniolă. E o muncă utilă şi fascinantă. Dar, pentru a o duce cu bine la capăt, trebuie, desigur, să ai anume criterii. Spre exemplu, în ce mă priveşte, caut mai întâi afinităţi de mentalitate şi de viziune artistică, şi abia apoi mă încumet a tălmăci un text. Astfel, sper, mă pot situa mai aproape de intenţiile autorului tradus şi, în consecinţă, versiunea românească rămâne, cred, într-o mai mare măsură, fidelă sursei. E nevoie imperioasă de har, cum spuneţi, şi aici, dar, în egală măsură, e nevoie de cunoaşterea celor două idiomuri, de muncă, de comunicare, pe paliere adânci, sufleteşti, cu acel confrate, a cărui operă o treci în limba ta. Şi totuşi, echivalarea integrală nu e cu putinţă. O traducere are două semnături, prin ea vorbesc două glasuri - cel al autorului şi cel al traducătorului. Denotaţiile enunţului-bază ar fi de dorit, în principiu, să se păstreze în cvasitotalitate în enunţul-ţintă. Conotaţiile, însă, infinitele nuanţe, analiza diferită a realităţii pe care o presupun cele două limbi pot fi, bănuiesc, recuperate doar parţial, în funcţie de talentul şi de ştiinţa traducătorului.