Un secol de la naşterea părintelui Gheorghe Şoima

Născut la 13 februarie 911 în localitatea Sebeş, părintele Gheorghe Şoima a fost mai întâi profesor secundar, iar din 1941 până în 1981, profesor la Institutul Teologic Universitar şi dirijor al Corului mitropolitan din Sibiu. 40 de ani de învăţământ universitar. Deşi era preot şi profesor la Teologie (1949-1981), Gheorghe Şoima a scris mai multă muzică laică decât religioasă. A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România încă din 1955, deşi era cleric, fapt neobişnuit şi curios pentru vremea aceea.

Prin anii 1969-1970 am colaborat, ca tânăr asistent la Catedra de muzică bisericească şi ritual de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, cu părintele conf. Gheorghe Şoima de la institutul-frate sibian la instruirea corului preoţilor cursanţi de la Bucureşti (profesorul Nicolae Lungu era plecat în Elveţia, la Locarno). Într-o zi, fiind chemat părintele Şoima la autorităţile superioare de stat pentru a primi ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a, eu am rămas singur la repetiţiile din ziua respectivă cu corul preoţilor veniţi din toată ţara, repetând programul coral, care cuprindea, printre altele, şi o lucrare intitulată "Fraţii în unire", scrisă de părintele. A stat şi a ascultat-o în execuţia mea şi atât de mult i-a plăcut, încât, când a venit a doua zi la clasă, mi-a spus în faţa preoţilor cursanţi: "Părinte asistent, te rog să dirijezi Sfinţia Ta lucrarea aceasta a mea, relativ nouă, căci am stat ieri şi am ascultat-o şi foarte mult mi-au plăcut interpretarea corectă şi execuţia impecabilă". Bineînţeles, am fost foarte fericit, căci eram şi eu tânăr, la început de carieră, şi sigur creşteam în ochii preoţilor, care şi aşa erau aţintiţi asupra mea, executând cu multă plăcere şi încredere ceea ce le propuneam eu. I-am mulţumit frumos şi de atunci am rămas prieteni adevăraţi. De câteva ori m-am trezit cu părintele Şoima la repetiţiile corale cu studenţii teologi de la Bucureşti în sala de festivităţi tocmai când repetau câte o lucrare de-a Sfinţiei Sale. Şi tare mult se bucura şi ne mulţumea, şi maestrului Nicolae Lungu, şi mie. Şi pleca fericit că institutele teologice colaborează frăţeşte. Un om integru Mult timp după ce trecuse perioada de oarecare "forţare" a reintroducerii psaltichiei în regiunile în care esenţa muzicii bizantine se menţinea într-o formă mai specială, părintele Şoima mi-a mărturisit, ca unuia care nu subscriam la această forţare, că îi place cântarea psaltică foarte mult, fiind o cântare expresivă şi bine alcătuită, despre care a şi scris ceva mai târziu. Şi nu numai spunea, ci şi făcea, căci era un om sincer. L-am auzit mult mai târziu, când nu-l forţa nimeni, cântând în strana mitropoliei sibiene din Vecernierul uniformizat cu atâta pasiune, încât molipsea pe oricine cu vocea sa îngrijită şi curată. Cineva spunea acum câţiva ani că făcea lucrul acesta ca să dea bine la autorităţile bisericeşti superioare de la Bucureşti. Ar fi o blasfemie să se creadă aşa ceva. Părintele Şoima era un om integru, chiar dacă uneori părea o fire fricoasă. Dar eu l-am auzit cântând psaltichie când nu avea ce pierde şi nimeni nu-l forţa să facă acest lucru. Era convingerea sa fermă. Când am primit vestea tristă a trecerii la cele veşnice a părintelui şi prietenului preot Gheorghe Şoima, ştiindu-se că-l stimez foarte mult, am fost delegat de Consiliul profesoral al Institutului Teologic din Bucureşti să merg la Sibiu. Era o zi mohorâtă de noiembrie. M-am urcat cu soţia în maşina personală şi am venit la Sibiu. Am slujit la înmormântare în catedrala din Sibiu. Eram doi diaconi, eu şi părintele Constantin Voicu, rectorul institutului, şi foarte mulţi preoţi şi cântăreţi şi multă lume. La 26 noiembrie 1985 mă aflam în impunătoarea catedrală a românismului transilvan cu sarcina de a conduce pe ultimul drum pământesc, aducându-i un pios omagiu din partea colegilor de la Institutul Teologic din Bucureşti, pe preotul profesor, compozitor şi dirijor şi între timp, sau poate chiar de la început, devenit şi un bun prieten şi coleg, care timp de 40 de ani a condus Catedra de muzică bisericească şi ritual de la Institutul Teologic din Sibiu. Iar la 20 aprilie 1992, aduceam un ultim omagiu urmaşului acestuia la Catedra de muzică bisericească şi ritual de la Sibiu, arhidiacon Ioan Gheorghe Popescu (1925-1992), de asemenea bun prieten şi cu părintele Şoima, şi cu mine. Profesor exigent, dar înţelegător Deşi era preot şi profesor la Teologie (1949-1981), Gheorghe Şoima a scris mai multă muzică laică decât religioasă, probabil că aşa erau vremurile. Era membru al Uniunii Compozitorilor din România încă din 1955, deşi era cleric, fapt neobişnuit şi curios pentru vremea aceea. Probabil că din cauza aceasta nu prea slujea la altar, decât foarte rar. Nu-i mai puţin adevărat că mânuia destul de bine orchestraţia; de aceea a scris mai mult vocal-simfonic. Şi totuşi lucrările corale Jieneasca şi Haţegana rămân capodopere. Era un om delicat, cu mult bun-simţ, foarte credincios, binevoitor şi prietenos. Eu m-am bucurat din plin de prietenia acestui mare compozitor, profesor şi dirijor transilvănean. Când veneam la Sibiu cu diverse ocazii, examene, simpozioane etc., mergeam împreună cu părintele Ion Popescu, care-l seconda în toate, la "Împăratul Romanilor" ca să servim o cafea, un suc sau o gustare. Era un om foarte ponderat. Apoi ne plimbam prin centrul Sibiului, discutând de-ale muzicii bisericeşti şi laice. Era un profesor exigent, dar foarte înţelegător. Aplica diverse procedee, ca nu cumva să nedreptăţească sau să jignească pe vreun student. Avea mare admiraţie pentru studenţii inteligenţi, chiar dacă la muzică nu prea fă0ceau faţă. Îi asculta totuşi din teoria şi istoria muzicii, dar nu le făcea greutăţi. Prin mâna Sfinţiei Sale au trecut studenţi care au ajuns mari personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. Acum, la un veac de la naştere şi un sfert de veac de la mutarea sa în lumea îngerilor care slujesc pururea în jurul tronului divin, gândul nostru se îndreaptă către Atotputernicul Dumnezeu, căruia ne rugăm să aibă grijă de sufletul nobil al acestui mare om de artă şi de slujire, care a fost şi rămâne pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut ca un far luminos, despre care s-a scris şi se va scrie încă mult.