Un străjer din pustiul Iordanului

Arhimandritul Hrisostom provenea din istoricul ținut Mani, Peloponez, dincolo de apele strâmtorii Corintului și de cetatea peste a cărei istorie stăruie lumina propovăduirii marelui Apostol al neamurilor, Pavel. Încă din copilărie, pașii aveau să‑l poarte către Ierusalim. Era, în acea vreme, un obicei binecuvântat, pe care numeroși duhovnici și preoți îl sădeau în inimile tinerilor greci: îi îndemnau să se îndrepte spre Cetatea Sfântă, unde Patriarhia de limbă greacă trecea prin încercări grele, cea mai apăsătoare fiind lipsa monahilor și a slujitorilor.

În urmă cu șase, șapte decenii, un tânăr din Mani ajungea la Ierusalim, fără să știe, poate, că avea să devină slujitor al Frăției Sfântului Mormânt și să‑și dăruiască viața Locurilor Sfinte, mai întâi la Betleem, iar apoi în pustiul aspru al Iordanului.

Din mărturiile pe care le‑am auzit în vremea slujirii mele în Țara Sfântă, am înțeles că arhimandritul Hrisostom, pe atunci monah și ierodiacon, era un neînfricat apărător al Ortodoxiei. La Betleem, într‑o biserică în care slujeau puțini monahi, întâlnise multă răutate din partea unora care își spuneau frați, fără ca purtarea lor să adeverească numirea pe care o mărturiseau.

Oameni răuvoitori l‑au socotit pe ierodiaconul Hrisostom „recalcitrant” și l‑au pârât Patriarhului Benedict al Ierusalimului, ajuns la o vârstă la care cu greu deslușea adevărul dintre laude și împotriviri. Patriarhul a fost sfătuit să‑l trimită pe tânărul monah, plin de râvnă, într‑o mănăstire părăsită, cu gândul că singurătatea și asprimea locului îi vor domoli avântul.

Așa a ajuns Hrisostom - al cărui nume monahal îl așeza sub ocrotirea marelui ierarh al Constantinopolului - la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, un loc încărcat de istorie, dar și brăzdat de nenumărate încercări. După confruntările din anii 1967-1970, mănăstirea se afla chiar pe linia de demarcație dintre Israel și Iordania, într‑un ținut apăsat de conflicte, încrâncenări și o necontenită stare de nesiguranță.

Fusese trimis acolo numai pentru șase luni de liniștire. Însă ceea ce pentru alții era un pământ arid, sărac și neprimitor, presărat cu ruine, teamă și lipsuri, pentru el s‑a prefăcut într‑un loc al făgăduinței.

Nu a privit pustietatea ca pe un semn al părăsirii, ci ca pe o chemare tainică la osteneală, răbdare și jertfă.

S‑a nevoit asemenea Sfântului Ioan Iacob, care, în grădina sa de pe malul Iordanului, cultiva legume și pomi roditori, udându‑i dimineața și seara. După numai câteva ceasuri, pământul sorbea întreaga apă, iar țărâna rămânea din nou însetată, așteptând roua binefăcătoare a cerului. Foarte asemănătoare cu mărturiile Sfântului Ioan Iacob sunt și cele rămase de la Hrisostom, ascetul și străjerul pustiului Iordanului.

Mărturisea că, atunci când a ajuns la Mănăstirea Sfântului Gherasim, nu găsise nici apă, nici electricitate. Grădina era cu desăvârșire pustie, iar el nu avea cu ce să se hrănească; îi lipsea până și pâinea cea de toate zilele. În mijlocul acestei sărăcii depline, unde ochiul omenesc nu putea zări decât uscăciune și părăsire, inima monahului a deslușit începutul unei lucrări binecuvântate și chemarea de a rămâne de veghe, asemenea unei candele aprinse în noaptea pustiului.

În acei dintâi ani ai nevoinței sale, arhimandritul Hrisostom mergea în fiecare zi sau o dată la două zile până la râul Iordan, de unde se întorcea purtând câteva găleți cu apă. Drumul nu era nici scurt, nici ușor de străbătut, iar arșița și pustietatea îi îngreuiau fiecare pas. Dragostea lui era însă mai puternică decât încercările și piedicile care îi ieșeau înainte, iar setea pământului nu izbutea să stingă râvna inimii sale.

Mărturisea că oprea uneori autobuzele care treceau pe vechiul drum al Văii Iordanului și le cerea călătorilor ajutor, fiindcă fără sprijinul lor nu ar fi avut cum să‑și ducă mai departe zilele. Această petrecere isihastă în pustiul Iordanului avea să se întindă peste mai bine de jumătate de veac. Cu greu se poate cuprinde în cuvinte ceea ce a însemnat o asemenea viețuire: pentru el, pentru monahii care i‑au stat alături și, mai ales, pentru cei care i‑au trecut pragul și au aflat acolo odihnă, hrană și cuvânt bun.

Cu multă osteneală a început să lucreze pământurile din jurul mănăstirii. Pentru ele a purtat o luptă îndelungată: a căutat și a descoperit actele care dovedeau dreptul de proprietate al așezământului, apoi a cerut sprijinul Autorității Palestiniene și, mai târziu, al celor aflați în fruntea statului Israel. Refuzat, amenințat și umilit, arhimandritul Hrisostom nu s‑a înspăimântat și nu a dat înapoi. A rămas neclintit, precum un măslin încercat de vânturile fierbinți ale pustiei.

Asemenea monahilor, slujitorilor Bisericii și chiar a martirilor, el nu mai avea nimic de pierdut în această lume. Își pusese întreaga încredere în voia lui Dumnezeu și, poate, asemenea nouă, ar fi primit cu bucurie clipa în care nu ar mai fi trebuit să zăbovească nici măcar un ceas pe pământ. Dumnezeu rânduise însă altfel. L‑a arătat luptător, martir de altă alcătuire, al răbdării și al statorniciei, dar, mai presus de toate, străjer neobosit al pustiului Iordanului.

Arhimandritul Hrisostom a rămas unul dintre ultimii cunoscători ai tainelor vieții sihăstrești din acel ținut. Știa multe despre monahii români și îndeosebi despre călugărițele românce de la Ierihon. Pe multe dintre ele le‑a înmormântat, inclusiv în ultimii ani, când unele dintre acestea nu mai aveau pe nimeni aproape și își așezau întreaga nădejde în dragostea și bunăvoința lui.

Prin osteneală necurmată, a prefăcut pământurile sterpe din jurul Mănăstirii Sfântului Gherasim de la Iordan în grădini roditoare. Udate cu răbdare, picătură cu picătură, la rădăcina fiecărei plante, acestea au rodit. Legumele și fructele nu le‑a păstrat numai pentru sine, ci le‑a împărțit cu inimă largă celor care ajungeau la poarta mănăstirii.

A crescut păsări și animale, pe care apoi le oferea pelerinilor și săracilor din împrejurimi. În multe zile, la masa lui se ospătau nenumărați oameni lipsiți. Se cuvine să reținem un lucru de mare însemnătate: cei mai mulți dintre ei nu erau creștini. Niciodată nu le‑a cerut să treacă la o altă credință și nu și‑a condiționat milostenia. I‑a primit, i‑a hrănit și le‑a alinat lipsurile. Pe unii dintre copiii lor i‑a trimis la școală și le‑a purtat de grijă până în anii studiilor înalte, fără să le ceară vreodată ceva în schimb. Dragostea lui nu întreba cine ești și de unde vii, ci vedea în fiecare om chipul tainic al lui Dumnezeu.

Arhimandritul Hrisostom a fost, deopotrivă, un adevărat ctitor‑restaurator al Mănăstirii Sfântului Gherasim. A refăcut clădirile, bisericile și paraclisul, iar în întregul ansamblu a completat vechile mozaicuri, păstrate din vremuri de demult, cu altele noi. A întemeiat acolo o adevărată școală de pictură și lucrare în mozaic, așezând frumusețea în slujba rugăciunii și făcând din culoare o mărturisire a credinței.

Prin apa adusă din izvoare, a făcut să se ivească în mijlocul pustiului un adevărat lac. În jur a sădit flori de o rară frumusețe și pomi roditori, care păstrează locul plin de culoare și prospețime în toate anotimpurile anului. Astfel, prin râvna și osteneala sa, întregul pustiu a înflorit, asemenea crinului, după cuvântul imnografilor. Locul care odinioară nu oferea decât piatră, sete și singurătate s‑a prefăcut într‑o grădină binecuvântată, mărturisind că, acolo unde osteneala omului se unește cu harul lui Dumnezeu, până și nisipul poate rodi însutit.

În această prefacere a pământului se putea desluși o veche taină a monahismului: atunci când sihaștrii Egiptului și ai altor pustii s‑au așezat în ținuturi sterpe, rugăciunea și osteneala lor au făcut ca nerodirea să se preschimbe în binecuvântare. Ceea ce s‑a petrecut la Iordan în vremea slujirii arhimandritului Hrisostom amintea de vetrele sihăstrești din Sinai și Rait ori de pustiul Ierihonului, unde nevoința monahilor a aprins, în mijlocul singurătății, candela unei vieți dăurite lui Dumnezeu.

Dacă înainte de venirea sa nu creștea nici măcar o tufă de spini în jurul vechii Mănăstiri a Sfântului Gherasim de la Iordan, rămasă multă vreme în părăsire, după ani de muncă neobosită, întreaga întindere s‑a prefăcut într‑o adevărată oază, plină de frumusețe și rod bogat. Pustiul nu mai era doar locul arșiței și al pietrei, ci devenise o grădină a ospitalității, în care fiecare pom și fiecare floare vorbeau despre răbdarea celui care nu încetase să creadă că Dumnezeu poate scoate viață chiar și din țărâna cea mai arsă.

Am poposit de multe ori la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan. De fiecare dată, arhimandritul Hrisostom ne întâmpina cu o bunăvoință care ne uimea și lumina inimile. Ne așeza înainte bucate, dar mai ales băuturi răcoritoare, atât de bine venite în arșița zilelor în care temperatura trecea adeseori de 40 de grade și urca uneori chiar mai mult. O cafea, un suc de rodii, un pahar cu apă ori câteva fructe de sezon deveneau, în mâinile sale, semne simple ale unei iubiri primitoare. Darul era întotdeauna însoțit de chipul său binevoitor și de bucuria de a avea oaspeți.

Nu lipsea niciodată de la slujbele săvârșite la Iordan. Venea cu aceeași râvnă statornică, purtând în ființa sa asprimea pustiului, dar și lumina unui om care își petrecuse viața în apropierea locurilor sfințite de pașii Mântuitorului.

În preajma lui se aflau câțiva porumbei credincioși, care, la chemarea sa blândă, se așezau chiar pe cârja Patriarhului Ierusalimului. Ai fi spus că erau porumbei deprinși cu dresaj riguros. În realitate, erau doar făpturi care rămâneau aproape de el deoarece, încă din primele zile ale vieții, primiseră din mâna arhimandritului semințe însoțite de dragostea sa părintească. Învățaseră să‑i recunoască glasul și să se apropie fără teamă de omul în a cărui inimă aflaseră pace.

Știu că, în ultimii ani, lângă el viețuiau câțiva călugări, puțini la număr, dar la fel de jertfelnici: unul venit din România, altul din Cipru, iar un al treilea din nordul Greciei. Împreună alcătuiau o mică obște adunată din colțuri diferite ale Ortodoxiei, unită prin ascultare și dăruire.

Arhimandritul Hrisostom, cel venit din ținuturile Peloponezului, încărcate de atâta istorie, își continua, după mai bine de jumătate de veac de nevoință, drumul slujirii în Cetatea Sfântă. S‑a numărat printre acei monahi minunați care și‑au jertfit viața departe de patria lor, făcându‑și casă din locul ascultării și rudenie din toți cei pe care Dumnezeu i‑a trimis înaintea lor.

Așa a fost arhimandritul Antimos de la Mica Galilee, de pe Muntele Măslinilor, ori minunatul arhimandrit Ilarion de pe Muntele Tabor. La fel era și Hrisostom, străjerul neadormit al pustiului Iordanului.

Așa au fost și alți slujitori care au trecut din această lume după ce s‑au dăruit vreme îndelungată, zeci de ani la rând, unei nevoințe aspre și unei ascultări fără răgaz. Ei au ars asemenea unor candele, departe de țările și familiile lor, luminând locurile în care Dumnezeu îi chemase să slujească.

Am aflat că, în ultimii ani, arhimandritul Hrisostom, atât de primitor și de milostiv cu ceilalți, a fost încercat de o boală grea. A suferit mult, fiind internat mai întâi în Țara Sfântă, iar apoi la Atena. În această vreme a durerii, a lăsat câteva mărturii ale unei smerenii rare, prin care se putea vedea că îndelungata sa nevoință nu lucrase doar asupra pustiului din jur, ci mai ales asupra pământului tainic al inimii sale.

După Sfintele Paști, când Patriarhul Ierusalimului a slujit la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, arhimandritul Hrisostom, adunându‑și puterile într‑o ultimă încercare de a‑și struni și smeri trupul, s‑a așezat la pământ înaintea Sfântului Altar. I‑a rugat pe Patriarhul Ierusalimului și pe ceilalți slujitori să pășească peste el, ca semn al smereniei sale și al iertării şi binecuvântării pe care le aștepta.

Înainte de a pleca la Atena, cu trupul slăbit de suferință, le‑a cerut iertare părinților din mănăstire și, la rândul său, le‑a dăruit iertarea sa, rostind înaintea lor o rugăciune. Astfel, omul care făcuse pustiul să înflorească a căutat, în ceasul încercării, să nu lase în urma sa nici măcar umbra vreunei mâhniri, ci numai pace, binecuvântare și iertare.

Dumnezeu a rânduit ca, în ziua de 6 septembrie 2026, după calendarul îndreptat, sufletul arhimandritului Hrisostom să se despartă de trupul său neputincios, purtat printr‑o nevoință îndelungată și prin multă pătimire. A fost ziua în care Arhanghelul Mihail i‑a slobozit sufletul încercat din legăturile vremelniciei, chemându‑l din arșița pustiului către odihna cea neînserată.

Cine va mai fi, de acum înainte, străjerul pustiului Iordanului? Cine îi va mai primi, cu aceeași dragoste fără hotare, pe copiii familiilor musulmane și pe pelerinii veniți din depărtări? Cine va păstra pomenirea arhimandritului Hrisostom, cel care a rectitorit străvechea mănăstire, păstrătoare a amintirii popasului Maicii Domnului în acel loc și a asprei nevoințe a Cuviosului Gherasim, căruia i‑au slujit până și fiarele pustiului?

Dacă oamenii vor uita, îl vor pomeni neîncetat sfinții pustiului pe care el i‑a cinstit cu evlavie: Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca și marii nevoitori care, de‑a lungul veacurilor, au sfințit acele locuri prin lacrimi, post și rugăciune. Între aceștia, la loc de mare cinste se află Cuviosul Gherasim de la Iordan, dar și compatriotul nostru, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit, pe care arhimandritul Hrisostom îl evoca adeseori și pe ale cărui urme a pășit în toți anii îndelungatei sale nevoințe.

Arhimandritul Hrisostom rămâne între marii asceți ai pustiului Iordanului. Asceza sa a purtat un alt chip decât aceea a sihaștrilor de demult, dar a fost, în multe privințe, cu mult mai grea. A înfruntat foamea, setea, arșița și singurătatea, dar și împotrivirile oamenilor, amenințările, umilințele, povara zidirii și grija necontenită pentru mulțimea celor săraci și lipsiți.

Între toate ostenelile vieții sale va străluci peste vreme lucrarea de rectitorire a străvechii Mănăstiri a Sfântului Gherasim, așezată între cetatea Ierihonului și apele Iordanului. Acolo unde odinioară nu creștea nici măcar o tufă de spini, el a ridicat din ruină altare, a prefăcut țărâna arsă într‑o grădină roditoare și a făcut din pustiu o casă a milosteniei și a iubirii de străini.

Pustiul pe care l‑a făcut să înflorească asemenea crinului îi va păstra pomenirea: în umbra pomilor sădiți de mâinile sale, în limpezimea apei aduse cu atâta trudă, în frumusețea mozaicurilor și în rugăciunile celor pe care i‑a hrănit, i‑a ocrotit și i‑a iubit fără să le ceară nimic.

Arhimandritul Hrisostom a plecat dintre noi, însă candela aprinsă de el în pustiul Iordanului va continua să lumineze, mărturisind că dragostea jertfelnică este mai puternică decât moartea și că osteneala săvârșită pentru Dumnezeu nu apune niciodată.