Un veac de la naşterea Patriarhului Teoctist
Cel dintâi număr al Ziarului Lumina, care împlineşte astăzi zece ani de apariţie neîntreruptă, a închinat primele slove vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist Arăpaşu, în ziua în care Întâistătătorul de atunci al Bisericii noastre împlinea 90 de ani. Acum, la ceas sărbătoresc pentru ostenitorii şi cititorii Ziarului Lumina, facem şi o evlavioasă închinăciune la mormântul fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist, amintindu-ne că au trecut anii de când bătrânul patriarh a fost chemat la ceruri şi, privind peste vremi, numărăm un veac de la naşterea sa.
Într-un astfel de moment anamnetic evocăm cu duioşie, iar şi iar, iubirea pe care o avea pentru Liturghie, forma supremă de mulţumire lui Dumnezeu pentru toate. Cine socoteşte Liturghia altceva decât marea iubire? Doar cel care nu îi ştie valoarea şi care uită că în Sfânta Liturghie se spală păcatele tuturor celor pomeniţi: Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi... Aşa spune preotul, Liturghie după Liturghie, punând în Sfântul Potir părticelele aşezate pe Sfântul Disc pentru cei vii şi pentru cei adormiţi întru Domnul.
Am slujit adeseori în soboare prezidate de Patriarhul Teoctist: la Bucureşti, Iaşi, Suceava şi Putna, la Tocileni-Victoria, Vorona şi la Mănăstirea Neamţ, la Râmeţ şi la Cluj, ca şi în alte locuri de pe cuprinsul românesc. Toate aceste locuri înseamnă tot atâtea amintiri pe care le păstrăm în inimă. Slujirea Patriarhului Teoctist avea ceva aparte. Era împlinită cu frică de Dumnezeu, cu răbdare, cu toată inima, aş zice, chiar cu eleganţă sacerdotală. Simţeai aceasta şi observai uşor că cel care oficiază este un ierarh liturg, care iubeşte Sfânta Liturghie.
Seara, înainte de a se retrage la odihnă, patriarhul ce trecuse în tinereţe prin rânduieli mănăstireşti avea grijă să întocmească un pomelnic cu rudeniile sale duhovniceşti şi după trup, pomelnic pe care îl citea la Dumnezeiasca Liturghie sau îl aşeza în piciorul Sfintei Mese, la târnosirea unui nou Altar. Aşa a făcut şi în toamna anului 1991, la Mănăstirea Vorona, patriarhul fiind deopotrivă fiu al acelei chinovii, ca şi al pământului botoşănean. Am păstrat pomelnicul cu valoare de document, după cum a fost dictat de Patriarhul Teoctist în acea seară de octombrie 1991. Pe lângă părinţi şi rudele apropiate, Preafericirea Sa a trecut câţiva ierarhi şi clerici care i-au fost aproape, l-au preţuit şi ajutat în urcuşul său către împlinirea ca slujitor al Bisericii. Aceasta era forma deplină de recunoştinţă şi de exprimare a iubirii pe care o avea pentru locul obârşiei sale, pentru Moldova, pentru toţi şi pentru toate…
Permanent, în omilii sau interviuri la radio şi televiziune, în discuţii şi aduceri-aminte, în momente solemne, ca şi în cele conviviale, făcea referire la ţinutul Moldovei, locul obârşiei sale, dar şi al formării ca monah, la câteva mănăstiri cu tradiţie şi istorie de veacuri, cum ar fi Vorona, Neamţul ori Bistriţa. Îşi arăta totdeauna vădit grija faţă de monahii acelor ani şi faţă de cei din trecute vremi. Fiindu-i uneori în preajmă, la Vorona şi în Tocileniul natal, am văzut, cu veritabilă bucurie, recunoştinţa ce le-o purta celor care l-au ajutat în formarea sa. La Mănăstirea Sihăstria, în vara anului 1991, urca drumeagul către cimitirul mănăstirii pentru a face o rugăciune la mormântul marelui şi iubitului duhovnic ieroschimonahul Paisie Olaru. S-a oprit la mormântul părintelui Paisie, dar şi la cel al arhimadritului Partenie Buşcu, fost exarh al Arhiepiscopiei Iaşilor şi stareţ al Mănăstirii Neamţ, care i-a fost binefăcător în anii studiilor teologice. Rugăciuni, evocări, o lacrimă şi gânduri recunos-cătoare.
A restaurat, a înnoit şi a înfrumuseţat Mănăstirea Vorona. Mari ierarhi, în frunte cu Patriarhul Ecumenic şi Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori, delegaţi de peste hotare ai altor Biserici creştine, şefi de stat, oameni de cultură şi artă, dar şi credincioşi cu palmele bătătorite de truda pământului au poposit în această mănăstire, rectitorită de al cincilea Patriarh al României, ajutat de stavrofora Teofana Scântei, acum octogenara stareţă.
La proclamarea solemnă a canonizării Cuviosului Onufrie de la Vorona, în septembrie 2005, la slujba săvârşită la Sihăstria Voronei, schitul unde a intrat ca frate nevoitor în anul 1928, Preafericitul căuta cu atenţie prin cimitirul mănăstirii mormântul stareţului său Ghedeon Vereniciuc, asprul şi râvnitorul rugător care i-a îndrumat paşii pentru întâia dată în lupta duhovnicească. Odată cu trecerea anilor, crucea modestă din lemn de la căpătâiul fostului egumen s-a risipit, dar nu şi amintirea lui. Alături de protosinghelul Ghedeon, i-a amintit pe toţi cei care se osteneau în singuraticul schit din Codrii Voronei.
Şi-a făcut datoria, pomenindu-i pe cei care şi-au pus pecetea asupra vieţii persoanei sale, din fragedă copilărie, până la chemarea de a împlini slujirea arhierească la măsura ierarhului încărcat de ani şi vrednicii.
Pentru cei care înţeleg valoarea acestui act, trebuie să adaug doar că el ar trebui urmat. El, Patriarhul Teoctist, ierarh înţelept şi cu suflet bun şi primitor, învăţa mereu că trebuie să avem puterea de a-i ierta şi chiar de a-i iubi pe cei care nu ne iubesc.
Este împlinirea cuvintelor Mântuitorului, Care spune: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Doar şi vameşii şi păcătoşii acelaşi lucru fac… Eu însă vă spun: iubiţi pe cei ce vă blestemă şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri“…
De aceasta va trebui să ne aducem aminte mereu. Am scris smerite rânduri de aduceri aminte cu încredinţarea că Sfânta Liturghie şi pomenirea celor dragi trebuie să rămână marea noastră iubire.