Unde e credinţa noastră?

Duminica aceasta, Biserica ne aduce aminte, cu mustrare aş zice, de credinţa unui om pe care Mântuitorul Hristos îl oferă ca exemplu celor din jur pentru credinţa lui deosebită. Contemporanii de credinţa mozaică ai lui Hristos se asemănau foarte mult cu noi, creştinii de astăzi. Aveau deja stabilite regulile şi normele prin care să creadă şi să se comporte în sinagogi şi societate, de câteva mii de ani. Existau multe curente de opinii legate de manifestările practice ale credinţei, sectele fiind un lucru des întâlnit şi nu neapărat respins de majoritate. La Templul din Ierusalim se pare că erau primite jertfele tuturor celor care veneau să se închine, indiferent de felul în care li se părea lor că au relaţia personală cu Dumnezeu. Poate tocmai de aceea şi funcţionau acolo atât tarabele care propuneau animale la vânzare, care să corespundă cerinţelor pentru sacrificii, cât şi schimbătorii de bani, care să ofere închinătorilor moneda specială care circula numai în acel spaţiu. Toate acestea par să semene, dacă privim cu ochiul critic al contemporanului, cu un mare bazar în care oamenii cumpărau şi mânau animale şi făceau rost de bani pentru a ajunge să-şi facă datoria care îi mânase din diferite colţuri ale Palestinei sau ale Imperiului Roman, mai ales la marile sărbători. Înţelegem şi de ce este supărat Mântuitorul atunci când răstoarnă mesele schimbătorilor de bani şi începe să alunge cu un bici improvizat animalele. Foarte probabil ca anume acest lucru să fi fost picătura care a umplut paharul de mânie a mai marilor religioşi din acea vreme. Cum să îndrăznească acest venetic, pe care îl adoră mulţimile fără minte, să strice rânduiala din curtea Templului, care aducea cu siguranţă stabilitate financiară şi politică multor contemporani care se învăţaseră deja cu orânduirea romană?!

Înainte de a ajunge să facă aceste lucruri, Mântuitorul are ocazia de mai multe ori să indice nişte oameni străini de credinţa oficială, care reprezentau modele de credinţă. Nu de credinţă în Dumnezeu, nu de împlinire a legilor religioase, ci de încredere că, ceea ce solicită, pot şi vor primi neapărat. Femeia cananeeancă, străină de credinţă, acest sutaş roman, dar şi amintirea văduvei din Sarepta Sidonului, care-l găzduise pe prorocul Ilie, precum şi funcţionarul sirian Neeman, vindecat prin rugăciunea prorocului Elisei, toate acestea reprezentau admonestări pentru insensibilitatea şi lipsa de credinţă a contemporanilor lui Hristos.

Sutaşul nu credea în legile credinţei mozaice, dar avea încredere că un om atât de vestit din această credinţă poate săvârşi un lucru minunat pentru un conaţional de-al Lui. Se duce şi Îi cere lui Hristos în Capernaum, acolo unde el avea grijă de ordinea publică şi liniştea socială, să-i vindece sluga care se îmbolnăvise şi trăgea să moară. Această încredere Îl face pe Mântuitorul să-l ofere pe sutaş drept model al credinţei sincere şi neclintite în ceea ce nu vezi, dar ai vrea să se întâmple. Model şi pentru zilele noastre, când credinţa ne este zdruncinată de orice adiere de vânt confortabil şi cu pretenţii măreţe pentru viitor. Model pentru omul ipocrit, care îşi imaginează că în Împărăţia lui Dumnezeu mai contează fala, statutul social şi hainele, iar nu credinţa cu inima curată şi sufletul neîntinat.