Unirea Principatelor, un fragment din planul de mântuire a neamului românesc
Cine ar putea să aibă vreo îndoială că „Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului”, nu este și Făuritorul Micii Uniri? În ciuda încrâncenărilor geostrategice multiseculare, a amenințărilor care ne striveau simțirile și cugetele, a răstignirilor interioare, românii, luminați de Cuvântul Domnului, visau la unitatea politică a neamului și au izbândit.
După Sfântul Ioan Damaschinul, Tatăl este „abis al fiinţei” şi „abis al raţiunii”, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, dăruindu-ne o priveliște necunoscută a Tatălui, ne tălmăcește alte mistere tulburătoare ale Sale: „Iar la întrebarea cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfăţişeze sfaturile negrăite şi ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înţelege cele dumnezeieşti cu ajutorul cuvintelor şi glasurilor care ne sunt familiare, căci în sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă; El nici nu grăieşte, nici nu se lasă grăit, fiind însuşi Cuvântul şi însuşi după fiinţă. Dacă vom înţelege, astfel, graiurile dumnezeieştilor Scripturi, nu ne vom poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime” (Filocalia, III, ediţia Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, 2005, p. 135). De altfel, chiar Apostolul Pavel mărturisește că, din veșnicie, Dumnezeu a meşterit un plan (prothesis), sau mai multe, pentru omenire. Din alte surse, ştim că El îndrumă și supervizează toate evenimentele, circumstanțele și acțiunile îngerilor și ale oamenilor (Ps. 107; Iov 1, 12; 2, 6; Gen. 45, 5-8). Fiind Managerul paradigmatic, Alfa, El gestionează totul pentru a-Și împlini scopurile Sale, spre slava Sa (Efes. 1, 9-12). De aceea îi și batjocorește pe cei ce se împotrivesc planului Său (Ps. 2, 4) sau îi nimicește (Apoc. 19).
Întorcându-ne la istoria Patriei, știm că, de veacuri, Principatele Române fuseseră teatre de război pentru marile puteri. În urma războaielor ruso-turce, care începuseră în 1716 și vor dura până în 1851, cu întreruperi, reluări, dar și cu intervenția masivă a Austriei, la un moment dat, în runda a treia (1787-1792), Austria va anexa Bucovina (1775), iar Rusia, Basarabia (1812). Turcia ocupase deja Dobrogea, „vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân şi a lui Ştefan cel Mare”, încă din 1417, care, după aproape 500 ani de stăpânire otomană neîntreruptă, avea să revină la Patria-Mamă (1878), prin jertfa românilor căzuți în Războiul de Independenţă (1877). Conflictul dintre Imperiul Otoman și Maica Rusie, devenită Imperiul Rus din 1721, având ca miză supremaţia în Balcani şi în Marea Neagră, a durat peste 300 de ani (1568-1918). Răsfoind documentele, hărțile militare, reușești să îți imaginezi, parțial, mișcările de trupe, luptele sângeroase („Noi punem steagul românesc pe crâncena redută...”), asalturile, dar „se sparie gândul” când încearcă să reconstituie starea românilor, frica și neputința lor, când, resemnați, își acceptă soarta, așa cum i-au învățat păstorii de suflete, să fie precum Mielul, Care ia asupra Sa păcatele lumii; știind, totuși, că oricând pot fi trași la sorți, că țara poate fi sfâșiată, împărțită, cotropită.
Citind de prin bucoavnele prăfuite, de demult, mi se pare că aud cuvintele rostite de patriarhul Avraam, repetate sfâșietor de tot neamul românesc, vreme de trei veacuri, zi și noapte: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?” Și totuși, în ciuda acestei încrâncenări geostrategice multiseculare, în ciuda amenințărilor, care ne striveau simțirile și cugetele, în ciuda răstignirilor interioare, românii, luminați de Cuvântul Domnului, visau la unitatea politică a neamului („vrem să ne unim cu ţara”), organizau Adunarea istorică de la Blaj (3/15 mai 1848), puneau la cale, în mare secret, Revoluţia de la 1848, susțineau un război diplomatic, în vederea Unirii Principatelor şi a participării la Războiul pentru Independenţă. Știau românii că vor izbândi, până la urmă, deoarece înaintașii lor, contemporanii lui Hristos, primiseră o armă secretă invincibilă, dăruită de Apostolul Andrei, cel dintâi chemat, Ocrotitorul României: credința strămoșească într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. La Congresul de la Paris (13 februarie - 18 martie 1856), care încercase să pună bazele unei noi ordini europene, s-a hotărât ca „Majestatea Sa Sultanul să convoace imediat, în fiecare din cele două principate, un Divan ad-hoc” (Tratatul de la Paris, art. 24), alcătuit din reprezentanți ai Bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei şi țărănimii clăcașe. Avea să se săvârșească, astfel, pe Pământ și în Istoria Neamului, Unirea Principatelor Române, iar în Ceruri o Nuntă „tainică şi preacurată”, precum aceea din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), „o întocmire de gând a sufletelor și a trupurilor” (Dumitru Stăniloae, Dogmatica III), sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Este adevărat, însă, pe de altă parte, că Facerea Micii Uniri începuse cu mult înainte, „când pământul era netocmit și gol”, iar „întunericul era deasupra adâncului”. În acest eveniment istoric, la fel ca în multe altele, „se împlinea un plan al lui Dumnezeu”, așa cum ne învață, cu lumina înțelepciunii sale, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României (Predică tematică la Duminica a 6-a din Postul Mare, Duminica Floriilor, 2012). Aşadar, Facerea Micii Uniri începuse cu mult înainte, odată cu adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832) în Muntenia și Moldova, urmate de acorduri vamale (1833 și 1835) și lichidarea posturilor vamale între cele două țări (1 ianuarie 1848). Şi, în cele din urmă, „s-a făcut lumină”, s-a întâmplat minunea Micii Uniri, pentru că Însuși „Cuvântul dumnezeiesc este lucrarea luminii care întrece orice cugetare omenească” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron).
În acest spațiu al căutării și înțelegerii, Predica Preafericitului Părinte Daniel desţeleneşte și întregește, pe mai departe, înțelesurile unei propoziții multimilenare - „precum în cer, așa și pre pământ”, o propoziție simplă, dar grea de informație divină. Prin urmare, continuă Preafericitul Părinte Daniel, „între evenimentul Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc și preamărirea Sa cerească după Înviere există o legătură tainică. Mai precis, Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc prefigura sau anticipa trecerea Lui prin suferință și moarte, iar apoi Intrarea Sa cu trupul înviat în Ierusalimul Ceresc, adică în slava Preasfintei Treimi” (Predică tematică, loc. cit.).
Încă nu venise vremea ca întreaga națiune să asculte îndemnul Domnitorului Carol I, din Proclamaţia către dobrogeni (14 noiembrie 1878): „Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii”. Încă nu venise vremea Marii Uniri, când cele trei Țări Române aveau să se unească într-o Treime simbolică, astfel încât să întregească Trupul Patriei îndurerate, îngenuncheate, sfâșiate, copiat și armonizat după imaginea sacră a trupului hristic, zidit simbolic în trupul bisericilor noastre, a căror arhitectonică în plan trilobat, însemn al Treimii și al Crucii, pune într-o amplă mișcare simfonică ierarhiile de simboluri sacre, codificate cromatic în pictura murală, iconostas, icoane și veșminte; codificate modal, omofonic și melodic, în muzica bizantină; încifrate în coregrafie sacră, prin mișcările preoților: intrări-ieșiri din altar, spălarea mâinilor, pregătirea darurilor, tămâierea, împărtășania, frângerea Sfântului Trup etc. Când înţelegi că în Biserica-Trup hristic, textele nu sunt izolate, ci cântate, în simbioză cu ritualurile liturgice, profund simbolice, într-un cadru încărcat de simboluri, fie că e vorba despre arhitectura bisericii sau despre pictura interioară, despre icoane și lumini, sau despre miresmele răspândite, atunci te gândești că Biserica strămoșească este o prefigurare a Micii și Marii Uniri, dar și o confirmare spirituală, divină, dumnezeiască a acestor evenimente istorice. De aceea, credem că aceste năzuințe și strădanii ale noastre de a tălmăci, adică a săpa fântâni tot mai adânci în orizontul misterului, scormonind după înțelesuri cu tâlc sau fără, după noime și rosturi, nu sunt nici întâmplătoare, nici zadarnice, după cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur: „Se cuvine să înțelegem minunea tainei: ce înseamnă, de ce ne-a fost dată și care este rostul ei” (Omilii la Ioan, XLVI, 2).