Unirea şi România cea nouă
După 1 decembrie 1918, poporul român a trăit o explozie de talent şi inteligenţă inexplicabile psihologic. Toate s-au petrecut ca şi cum s-ar fi bucurat pământul de această unire pe care şi-a dorit-o şi el. Ea ne-a reproiectat pe harta lumii ca neam care a oferit noi culmi în plan spiritual, tehnic şi artistic.
Practic, timp de 20 de ani, adică între cele două războaie mondiale, România s-a remarcat la nivel european în orice domeniu, de la artă până la ştiinţele cele mai exacte, dacă se poate spune aşa. Nu a existat sferă de activitate în care nu am avut şcoală.
În medicină i-am dat pe Victor Babeş, pe Gheorghe Marinescu, pe Nicolae Paulescu, pe Iuliu Haţieganu, în matematică pe Octav Onicescu, pe Simion Stoilow, pe Gheorghe Ţiţeica, în filosofie pe Emil Cioran, pe Vasile Conta, pe Lucian Blaga, pe Nae Ionescu, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în fizică pe Horia Hulubei, în aviaţie pe Traian Vuia, în istorie pe Nicolae Iorga, în teologie pe Nichifor Crainic şi I.G. Savin, în muzică pe George Enescu şi Dinu Lipatti, în sculptură pe Constantin Brâncuşi, în pedagogie pe G.G. Antonescu şi Simion Mehedinţi.
Sunt doar câteva dintre numele româneşti uriaşe a căror operă este înscrisă cu litere de aur în istoria spiritului european şi mondial. Din modul lor de cercetare răzbate spiritul acela al ţăranului gospodar. Să-l luăm ca exemplu pe Ştefan Odobleja, părintele ciberneticii, născut într-un sat din Mehedinţi, Valea Izvorului. Parcurgându-i opera, vezi cum lucrează, cum gândeşte. Vrea să le rânduiască pe toate, să le combine, să le descopere, să dea rotunjime şi armonie tainelor lumii.
Toţi au studiat în străinătate, dar nimeni nu a rămas acolo, fără numai cei care au fost respinşi pe nedrept de autorităţile române. Atunci când am fost uniţi, am contat ca naţiune.
Unirea tuturor românilor într-o singură ţară a fost un vis şi o dorinţă, care s-au împlinit la 1918. Următoarea etapă a proiectului era edificarea unei Românii noi, pe baze spirituale. Şi cei enumeraţi mai sus au reuşit să conducă ţara într-acolo. Toţi au fost pătrunşi de duhul credinţei creştine. Acesta şi iubirea faţă de ţară au constituit forţa unirii. Crezul lor religios le-a conferit o amprentă, un specific propriu, încât putem vorbi despre influenţa Ortodoxiei asupra modului de gândire de tip ştiinţific.
În acest spaţiu carpato-pontic, noi am dezvoltat o logică ciudată, logica terţiului inclus. Dacă conform logicii lui Aristotel terţiul exclus este lege, noi, atunci când primim de la un român răspunsul de tipul „nici, nici" sau „şi, şi", înseamnă că trebuie să presupunem terţiul inclus.
Acest terţiu aduce cu sine un mod echilibrat de a judeca, o cumpănire, o virtute care înseamnă mult discernământ.
Să ne gândim la opera lui Brâncuşi poate cea mai expresivă, Cuminţenia pământului. La o simplă privire, lucrarea e de-a dreptul urâtă. Faţa este asimetrică, poziţia şezând nu dezvăluie nimic special, nimic deosebit. Dar tocmai aici e taina. Cuminţenia germinează frumuseţe. Poziţia ei este plină de semnificaţii, parcă aşteptând îmbrăţişarea Creatorului. Cuminţenia pământului nu priveşte în jos aşa cum o face Ruga, ci ea vorbeşte de la egal la egal cu Dumnezeu. Cuminţenia ne sugerează un fapt evident: „Vezi! Aici sunt eu. Nu poţi trece peste mine! Nu sunt frumoasă, nu sunt divă, nu sunt voinică, dar sunt!"
Asemeni Cuminţeniei, noi, românii, putem spune, cum bine sublinia Mircea Vulcănescu, că suntem de aici, că suntem ai pământului. Noi nu am venit de undeva pentru a ne aşeza aici. Ceilalţi toţi, de la est şi vest şi sud, turcii, ungurii, slavii, toţi au venit. La ţară, se spune despre cel sosit şi stabilit într-un sat că este venetic, fiindcă a venit din alt loc. El se poate asimila sau nu cu restul localnicilor, dar va rămâne pe veci venetic. El se poate cel mult împământeni. Ca români nu trebuie să ne batem în piept cu faptul că ne-am născut în această ţară, ci trebuie să ne redescoperim demnitatea, credinţa, bogăţia şi să le cultivăm. Ele ne vor uni, iar noi vom fi din nou puternici.