Unitatea Treimii este modelul unităţii Bisericii

Manualele de literatură clasează corespondenţa printre genurile minore ale literaturii, după epopee, istorie, discurs, teatru sau poezie lirică. Creştinii însă au fost foarte familiarizaţi cu acest gen literar, care îi întărea pentru a depăşi nevoile cu care se confruntau. Ei sunt cei care vor da un impuls acestui gen literar, pe fondul extinderii cât mai rapide a religiei lor în lumea greco-romană şi în sentimentul lor, atât de puternic, că aparţin aceleiaşi mari familii ce se confrunta cu diverse probleme, evenimente dramatice, o familie care lupta pentru propăşirea credinţei celei adevărate, dar şi pentru combaterea ereziilor. Este şi cazul Sfântului Ignatie al Antiohiei, care face din corespondenţă un act de slujire.

Scrisorile Sfântului Ignatie laudă, dojenesc, învaţă, unesc comunităţile în măsura în care ele vin din partea unuia ce se arată "părtaş al obiceiurilor şi următor al scaunelor apostolilor". Informaţiile referitoare la viaţa Sfântului Ignatie ne parvin din două scurte însemnări consfinţite de Eusebiu de Caesareea. Ele ne certifică faptul că în perioada domniei împăratului Traian, Ignatie a fost episcopul Antiohiei, după un anume Evodius, succedându-l în scaun pe Sfântul Petru. În cel de-al zecelea an al lui Traian, după "Cronica" lui Eusebiu, adică în anul 108 d.Hr., dar în realitate la o dată cuprinsă între anii 110 şi 117, după Harnack, Ignatie a fost predat autorităţilor romane pentru a fi dat în ghearele fiarelor. Parcursul călătoriei sale de la Antiohia la Roma îl putem afla din Scrisorile pe care le-a redactat în perioada şederii sale la Smirna şi la Troa, dar şi din însemnările lui Eusebiu: îşi începe călătoria de la Antiohia la Smirna, cu un ocol inexplicabil prin Philadelphia, departe de marele drum ce lega Siria de Efes; o perioadă stă la Smyrna, de unde s-a îmbarcat pentru călătoria spre Troa; face o escală la Troa, apoi traversează Tracia până la Neapolis, pentru ca în cele din urmă să ajungă la Roma. Singura mărturie contemporană pe care o avem despre martiriul său este cel din scrisoarea pe care episcopul Smirnei, Policarp, o adresează peste câtva timp filipenilor. Evenimentul însă este prezentat destul de vag. În fond, acest martiriu nu este atestat decât de mărturii ceva mai tardive; este vorba de cele ale Sfântului Irineu de Lyon şi ale lui Eusebiu de Caesareea, a căror sursă o reprezintă, fără îndoială, Scrisorile lui Ignatie, dar şi cele două versiuni ale Martiriului lui Ignatie, care se pare că datează din cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea în cea mai mare parte a sa, dar, nu în ultimul rând, şi Panegiricul Sfântului Ioan Gură de Aur. Putem admite, luând seama la un pasaj din Scrisoarea către Filipeni, care pare să pună în planul al doilea creştinismul predicat de către tăiaţii împrejur, că Ignatie nu era de origine iudaică, ci aparţinea comunităţii greceşti din Antiohia. Scrisorile Sfântului Ignatie, pastorale adresate credincioşilor Problema corpusului ignatian este una dintre cele care au fost puternic dezbătute în timpul Reformei. Găsim, într-adevăr, enunţate în mod explicit în scrisori câteva temeiuri ale Bisericii Catolice (Universale), care au părut unora a fi mult mai timpurii. Este vorba, mai cu seamă, de susţinerea unui episcopat de tip monarhic (şi nu colegial), dar şi de folosirea termenilor de "Biserică catolică", în sensul de "universală". Scrisorile Sfântului Ignatie sunt conservate în trei recenzii, aşa-numite scurtă, medie şi lungă. Recenzia lungă, cea mai viguroasă, este alcătuită din 30 de scrisori şi deţine astfel autoritatea în timpul Renaşterii, după ce Lefčvre dâÉtaples realizează transpunerea acesteia în limba latină (Paris, 1498) şi Valentin Pacaeus întocmeşte o editio princeps (Dillingen, 1557). Pe lângă scrisorile atribuite în mod obişnuit Sfântului Ignatie (acelea din recenzia medie), ea cuprinde şi o scrisoare a lui Maria de Cassabola (necunoscut de altfel) şi răspunsul pe care sfântul i-l trimite, o scrisoare a unui anume Héro, o scrisoare către filipeni, o alta către locuitorii Tarsului şi ultima către antiohieni; aceasta din urmă fiind cea mai cunoscută. Recenzia medie cuprinde şase scrisori adresate efesenilor, magnezienilor, tralienilor, filipenilor, locuitorilor din Smirna, dar şi una către Policarp, cărora li se alătură uneori o scrisoare către romani; primele şase sunt conservate într-un singur manuscris, codexul Laurentianus 57, 7, numit şi Mediceus, ce datează din timpul secolului al XI-lea, pe când Scrisoarea către Romani lipseşte, fiind alăturată Martiriului lui Ignatie, în codexul Colbertinus 1451, ce datează din secolele X-XI. Versiunile recenziei medii sunt de asemenea numeroase: în latină, în siriacă, în armeană, în coptă şi în arabă. Recenzia scurtă nu este atestată decât în limba siriacă; ea este, de fapt, o variantă redusă la cele trei scrisori considerate a fi cele mai importante: către Policarp, către efeseni şi către romani - celei din urmă fiindu-i ataşat un fragment din Scrisoarea către Tralieni. Scrisorile Sfântului Ignatie nu pot fi considerate "epistole" literare, nici măcar "tratate sub formă de scrisori". Majoritatea criticilor subliniază caracterul simplu al acestori scrisori, care este departe de orice reguli literare, neimpunându-se prin coerenţă gramaticală sau puritate lingvistică. Alte lucrări însă arată că Scrisorile Sfântului Ignatie se vor a fi literare, independente de elocvenţa atică. Se poate vorbi şi de o retorică populară, influenţată de tradiţia aşa-numită "asiatică", al cărei caracter pretenţios şi exagerat a fost condamnat de nenumărate ori de partizanii aticismului. Forma epistolară este totuşi respectată: introducerea cuprinde un antet (inscriptio) ce ne face cunoscut superscriptio (numele redactorului), adscriptio (adresa, indicarea destinatarului), salutatio, folosind termenii chairein sau aspadzomai; în concluzia de la final putem citi o cerere de rugăciune, salutări, urări (cele mai multe dintre ele adresate unor persoane precise, distinse de ansamblul comunităţii) şi formula finală de rămas-bun. Tonul, unul al încurajării şi al mustrării, descoperă caracterul de pastorală al scrisorii: episcopul păzeşte, încurajează, laudă sau dojeneşte, în funcţie de caz, sfătuieşte, dă lecţii de viaţă şi de credinţă creştină, toate făcând parte din experienţa unuia ce era pe cale de a deveni un viitor martir. Totuşi, apar diferenţe de tratare literară între aceste scrisori. Într-un studiu recent, M. Isacson distinge în plan stilistic două tipuri de scrisori: cele scrise din Smirna - efeseni, tralieni şi magnezieni (dar şi către romani) - care sunt răspunsuri pentru delegaţii ce reprezentau aceste comunităţi şi scrisorile redactate la Troa, înainte de a se îmbarca pentru Roma, şi anume cele adresate locuitorilor din Philadelphia şi Smirna; acestea din urmă sunt scrisori de rămas-bun de la aceste comunităţi pe care le-a vizitat în timpul călătoriei sale, la care putem adăuga şi Scrisoarea către Policarp, redactată puţin după plecarea la Troa. Prima serie de scrisori se distinge de cea de-a doua prin două puncte: structura, în sensul că scrisorile scrise din Smirna ca răspuns delegaţilor indică în introducere circumstanţele acestor vizite, menţionând numele vizitatorilor, în timp ce scrisorile Bisericilor pe care Ignatie le vizitează el însuşi în timpul călătoriei sale au ca subiect laudele deosebite adresate acestora, dar şi diferite mulţumiri. În al doilea rând, ethosul (retorica greacă, după Aristotel, numeşte ethos impresia morală produsă de orator ce are ca ţintă emoţionarea auditoriului) este pus în valoare în scrisorile scrise din Smirna: Ignatie se prezintă ca un viitor martir, îi laudă pe destinatarii săi atrăgând simpatia acestora (captatio benevolentiae) şi insistă asupra stării sale de smerenie; în scrisorile scrise comunităţilor pe care le-a vizitat, adică în cele cu care a stabilit un contact personal, ethosul joacă un rol neînsemnat: Ignatie nu îşi laudă destinatarii, nu face decât rare aluzii la martiriul său, preferând să se prezinte ca un simplu om al lui Dumnezeu. Unitatea Tatălui cu Fiul Chiar dacă apar ici şi colo elemente ale unei teologii subordonaţioniste ce fac din Fiul un trimis al Tatălui, care singur poate cuprinde în Sine ousia divină, nu se vorbeşte deloc despre dumnezeirea Fiului şi despre unitatea Sa cu Tatăl, dar nici despre caracterul necreat al existenţei sale mai înainte de veci. Putem găsi, însă, grupate adesea în pasaje aşa-zise "confesionale" mici fragmente ce cuprind formule trinitare, considerate a avea o origine liturgică. Îngrijiţi-vă, deci, să rămâneţi statornici în învăţăturile Domnului şi ale apostolilor, în tot ceea ce voi săvârşiţi în trup şi în duh, întru credinţă şi întru fapte bune, întru Fiul şi întru Tatăl şi întru Duhul, împreună cu al vostru vrednic episcop, cu preţioasa cunună duhovnicească a tuturor preoţilor şi cu sfinţiţii voştri diaconi. Fiţi, dar, supuşi episcopului şi unii altora, aşa cum Hristos după trup s-a pus în voia Tatălui şi apostolii în cea a lui Hristos şi totodată a Tatălui şi a Duhului, pentru ca unitatea să ajungă a fi atât trupească, cât şi duhovnicească. (Magn. 13, 1) Remarcăm că în Scrisoarea către Magnezieni unitatea Treimii este prezentată ca model al unităţii Bisericii. Această unitate cunoaşte trei etape, şi anume cea dintre Persoanele divine în sânul Treimii, apoi între Dumnezeu şi Biserică, iar în cele din urmă, între episcop şi credincioşii pe care îi păstoreşte. Dar, de fapt, ca la toţi scriitorii creştini până la Irineu, Duhul (care nu este niciodată descris ca Dumnezeu, spre deosebire de Fiul) este uitat. El nu este niciodată identificat cu Fiul, chiar dacă o formulă puţin confuză lasă să se creadă asta, şi anume aceea în care Cuvântul este descris ca pneuma. Sfântul Ignatie deja înţelesese importanţa afirmării unităţii celor două naturi ale lui Hristos, pe care nu o fixează clar printr-o formulă, aşa cum face Meliton, dar pe care o traduce printr-un joc de expresii antitetice: compară ceea ce ţine de sfera a ceea ce este pieritor (a umanităţii) cu ceea ce ţine de sfera nemuririi (a increatului, a dumnezeirii). Unitatea creştinului cu Dumnezeu Puternica înclinare a Sfântului Ignatie către misticism nu se explică numai prin trăirea sentimentului de apropiere a morţii şi a nădejdii vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se pare că este influenţată destul de mult de religiile de mistere (botezul sângelui, la care face aluzie în Efeseni 1, 1) şi de mistica iudeo-elenistică, chiar dacă el este detaşat de gândirea iudaică. Printre cuvintele ce aparţin vocabularului specific religiilor de mistere se remarcă mustes, mustčrion şi pathos. Desăvârşirea vieţii creştine nu constă doar într-o "imitare" a lui Dumnezeu, ci şi într-o unire/contopire cu El. E vorba să-L porţi pe Dumnezeu (de aici şi numele de "Teoforul" pe care şi-l dă Ignatie la începutul corpului epistolar), să fii plin de El, să Îl ai în tine, să fii templul Său, să participi la fiinţa Lui, să fii "de-al Lui", să-L întâlneşti şi să-L atingi, să trăieşti în El şi să-L faci să fiinţeze în tine, pentru ca, în cele din urmă, să te uneşti cu El. Sfântul Ignatie a ştiut foarte bine că martiriul i-a dat un alt statut, de care se va servi în lupta de a face ca ideile sale să fie acceptate şi urmate: monarhia episcopală, înţelegerea între membrii comunităţii, caracterul specific al creştinismului în raport cu iudaismul, echilibrul dogmatic şi mai ales recunoaşterea unirii celor două firi în Hristos, precum şi unitatea lui Hristos cu Dumnezeu. Sfântul Ignatie s-a dorit a fi până la moarte un imitator al lui Hristos, iar sfârşitul său "în gura fiarelor" îl pune în strânsă legătură cu jertfa Mântuitorului. Ne-am înşela dacă ne-am gândi că acest gest este doar al unui habotnic, fără a ţine cont de lepădarea de sine în faţa voinţei Domnului şi de setea deplină a unirii cu El. (Traducere din franceză de Daniel Coşereanu, după articolul "La correspondance de Saint Ignace d'Antioche", Bernard Pouderon, Universitatea din Tours, apărut în Connaissance des Peres de l'Eglise, Nr. 105, 2007)