Urme de domni şi dregători în bisericuţele de lemn ale Moldovei

Vă invit, astăzi, într-un periplu fascinant printre cele mai vechi bisericuţe din Moldova, pe urmele vestiţilor domni şi dregători din veacurile trecute. Capodopere ale patrimoniului naţional, aceste arhetipuri ale artei lemnului merită cercetate îndeaproape, restaurate şi incluse într-un bine-meritat circuit turistic.

 

Moldova, ca şi Oltenia sau Maramureşul istoric, păstrează un bogat patrimoniu al arhitecturii în lemn, vizibil în mod special, astăzi, în vechile bisericuţe. Insuficient mediatizate şi, prin urmare, aproape necunoscute, acestea ar putea constitui nu doar o resursă valoroasă a turismului românesc, ci şi o carte de istorie vie.

 

Multe dintre aceste ctitorii au fost ridicate de domnitorii Moldovei sau de mari dregători ai veacurilor ce au trecut. Semn că, dincolo de bogăţiile lumeşti, aceştia nu uitau de cele ale sufletului. Aşa se explică de ce azi, în satele ce odinioară erau moşii boiereşti, stau încă în picioare biserici de lemn simple, dar meşteşugit lucrate, în care - ăsta e sentimentul - timpul s-a oprit în loc să stea de vorbă cu cei care vin să le vadă.

 

De ce este important de văzut un astfel de lăcaş? Motivele ţin nu doar de latura estetică. În fiecare dintre aceste bisericuţe, bârnele constituie o poveste în sine, aducând mărturii autentice despre lungul drum al lemnului, de la bradul sau stejarul falnic din pădurile seculare de altădată până la materialul şlefuit folosit în construcţie. „Odată era timp pentru toate. Lemnul se alegea numai când nu intra mâzga (n.r. - seva) în el, din septembrie până în aprilie. Acuma cine-l mai caută aşa? Nu mai vrea nimeni să înveţe. Toţi pleacă prin lumea largă“, explică moş Gheorghe Popescu (90 de ani), ultimul meşter lemnar din Straja Bucovinei.

 

În plus, meşterii au aşezat pe bârnele de lemn o bogăţie de motive decorative foarte vechi, astăzi aproape uitate, trădând migala, dragostea de frumos şi dibăcia cu care erau hăruiţi.

 

Apoi, fiecare dintre aceste bisericuţe aminteşte de ctitorii lor, domnitori cunoscuţi sau mari boieri filantropi ai Moldovei veacurilor trecute. Cei mai mulţi odihnesc în veşnicie la umbra bârnelor îmbătrânite.

 

Nu în ultimul rând, în lăcaşurile de lemn se păstrează un inventar iconografic extrem de valoros, obiecte ce au aparţinut ctitorilor şi carte bisericească rară.

Periplul printre bătrânele ctitorii de lemn nu poate porni decât din inima Bucovinei, de la Putna, de acolo de unde luptă cu timpul cea mai veche biserică de lemn din ţară. Lemnul folosit în partea veche a construcţiei a fost datat dendrocronologic în Suedia, în anul 2002, iar rezultatele analizelor, publicate în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi, din 2002-2003, certifică faptul că lăcaşul a fost ridicat în primii ani ai veacului al XV-lea. Mai mult, arhitectul Alexandru Baboş, autorul raportului de datare dendrocronologică, care a studiat aceste construcţii şi pe continent, susţine chiar că la Putna se păstrează cea mai veche biserică de lemn medievală din Europa.

 

Potrivit legendelor, lăcaşul a fost ridicat de voievodul Dragoş Vodă, la Volovăţ, în 1364, şi apoi adus la Putna de domnul Moldovei Ştefan cel Mare, în 1468, cu doar puţin înainte de a fi terminată ctitoria sa de suflet, Mănăstirea Putna.

 

Monumentul, înscris în lista celor de interes naţional, n-ar trebui omis, aşa cum din păcate se întâmplă în prezent, din nici un ghid turistic al României. Partea veche a ctitoriei e o mărturie a simplităţii şi smereniei trăitorilor din veacurile trecute, fiind formată doar din altar şi naos. Modul de încheiere a bârnelor, în cheotori, cu dinte şi ureche ascunse, reprezintă, de asemenea, o importantă mărturie a artei lemnului din această parte de ţară.

Dar ctitoria voievodală de la Putna este importantă şi pentru tezaurul iconografic de la interior. „Cele mai preţioase sunt icoanele împărăteşti, datate la 1760. Apoi avem «Îmbrăţişarea Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana», o scenă foarte rară în iconografia românească, explică părintele paroh Constantin Croitoru.

 

Ar fi păcat să ajungeţi în Bucovina şi să nu treceţi pe la Rădăşeni, loc în care poate fi admirată o altă veche ctitorie de lemn, ridicată la 1611 de domnitorul Ştefan Tomşa. „Pe vremuri erau dispute mari între domni. Aici, în Rădăşeni, erau codri întinşi, unde sătenii l-au ascuns şi ocrotit pe Tomşa Vodă. Drept mulţumire, el le-a ridicat această biserică“, povesteşte părintele paroh Constantin Rotar.

 

Restaurată integral, după toate rigorile impuse de legislaţia monumentelor istorice, bisericuţa păstrează nu doar amprenta vechii arhitecturi în lemn, ci şi un interior inegalabil în frumuseţe. De asemenea, ctitoria lui Tomşa de la Rădăşeni a fost, până nu de mult, singura biserică din ţară ce i-a avut drept ocrotitori pe Sfinţii Mercurie şi Ecaterina. „Din câte ştim, este singura biserică de lemn din Moldova al cărei interior este pictat integral, direct pe bârnă“, explică părintele Rotar, cel care a mun-cit neobosit timp de un deceniu pentru a reda monumentului frumuseţea sa dintru început.

O altă preţioasă bisericuţă domnească făurită din lemn este cea de la Şcheia, din judeţul Iaşi. „Legenda spune că Vasile Lupu, fugind din Iaşi, din calea tătarilor, s-a ascuns în Codrii Căpoteştilor, pe coasta Şcheii, unde, vreme de o vară, a ridicat biserica de lemn“, explică parohul Bogdan Florea. Lăcaşul a fost ridicat în 1650, din bârne groase de stejar, susţinute în patru părţi de tulpinile zdravene ale unor stejari cu rădăcinile încă înfipte în pământ. Aici se păstrează una dintre cele mai vechi şi frumoase catapetesme din Moldova, iar în jur, unul dintre cele mai valoroase lapdiarii (colecţie de pietre mari, sculptate sau gravate) ţărăneşti din ţară.

Un reper important pe drumul bisericilor de lemn moldoveneşti îl reprezintă lăcaşul de la Poiana Largului, ridicat sus, pe pisc, în apropierea viaductului de la Poiana Teiului, din judeţul Neamţ. Potrivit învăţătorului Ioan N. Ciucanu, autorul unei monografii a zonei, în septembrie 1538, Petru Rareş, „plecând de la domnie din pricina unor boieri care l-au trădat turcilor, a trecut pe Valea Bistriţei şi s-a o-prit la aşezarea monahală «Buna Vestire» de la Gura Largului“. Acolo, călugării l-au îmbrăcat în straie monahale, l-au ocrotit şi l-au condus pe cărări ascunse până la Schitul Rarău, de unde a trecut apoi munţii în Transilvania, la Cetatea Ciceu. Drept mulţumire pentru binele făcut, în a doua sa domnie, Petru Vodă s-a întors în codrii de deasupra Văii Largului şi a construit o biserică mai încăpătoare, de lemn. „Peste aproape două sute de ani, plecând călugării de acolo, oamenii au desfăcut bârnele schitului din munte şi le-au coborât aici, ridicând bisericuţa ce slujeşte şi acum satului“, spune părintele paroh Ciprian Mitocariu. Astăzi, centura cu paftale de argint a voievodului Petru Rareş, lăsată la schit în fuga sa către Cetatea Ciceului, este păstrată în bisericuţa de lemn, ca o moştenire preţioasă a acelui timp.