Valeriu Anania - „metafora vie“

Există un ocean de cuvinte nespuse la timp. Cred că fiecare a experimentat acest sentiment cel puţin o dată în viaţă, atunci când o persoană apropiată inimii lui a trecut la cele veşnice, iar noi, prea ocupaţi şi uitând de condiţia noastră trecătoare pe acest pământ, nu ne-am făcut vreme să-i spunem celuilalt tot ce inima noastră ne îndemna. Aceste cuvinte le păstrăm în noi pentru restul zilelor pe care le mai avem sau le rostim înaintea crucii, cu încredinţarea că, în cele din urmă, ele vor fi auzite.

Există un munte de cărţi pe care nu le vom citi niciodată. Câţi dintre noi nu cumpărăm cărţi care vor aştepta după aceea ani, poate decenii, până le vom deschide, însă există în mod cert posibilitatea ca o carte să vieţuiască uitată în bibliotecă alături de tine, până când doar ea va rămâne. În multe cazuri, aceste cărţi nu sunt tocmai uitate, sunt doar amânate pentru un posibil "mâine", care la un moment dat nu o să mai vină, iar mâna nu se va mai întinde pentru a stabili dialogul dintre persoana ta şi gândurile autorului. Din păcate, nu vom şti niciodată ce am pierdut nefăcând acest gest. Cel ce scrie beneficiază de un avantaj în raport cu ceilalţi. Asemeni buzduganului din poveste, scrisul său ne anunţă prezenţa sa, preocupările sale, astfel încât se ajunge ca o persoană pe care nu am întâlnit-o niciodată să ne devină grozav de familiară. Din această perspectivă, pot spune că l-am cunoscut pe Înalt Preasfinţitul Bartolomeu sub ipostaza lui Valeriu Anania de foarte devreme, când, cu prilejul majoratului, un bun prieten de-al meu mi-a oferit în dar "Amintirile peregrinului apter". Având încredere în gusturile prietenului meu, am luat cartea în mână şi am purces a citi. Pe vremea aceea, ca mulţi dintre tineri, eram obsedat de concept, de "adevărul" rostit apăsat şi fără înflorituri, de cărţi care să solicite la maximum pistoanele creierului. Din acest motiv, ingenioasele construcţii narative şi graţioasele întorsături de frază ale autorului mi-au părut o excelentă mostră de literatură şi atât, o simplă experienţă estetică care, în concepţia mea de atunci, nu era nici pe departe suficientă pentru a ajuta la aflarea "Adevărului". Din acest motiv, după câteva zeci de pagini, peregrinului i-a fost menit să aştepte mulţi ani în bibliotecă, pentru o destul de puţin probabilă reîntâlnire. Rânduiala lucrurilor a făcut ca peste ani, datorită preocupărilor de istorie a Bisericii, să am privilegiul să pot întâlni oameni absolut deosebiţi din rândul trăitorilor Bisericii noastre, fiecare cu harisma sa. Deşi nu este deloc indicat să etichetezi oamenii printr-un singur cuvânt, fiecare, instinctiv, tinde să facă acest lucru. L-am întâlnit astfel pe "ctitor", pe "duhovnic", pe "trăitor", pe "inspirat", pe "blajin", pe "cărturar", pe "monah", pe "slujitor" şi pe mulţi alţii. Dintre toţi însă, efigia IPS Bartolomeu îmi scăpa în mod constant, fapt de natură să mă intrige. Evident, nu scurtele întâlniri faţă în faţă au fost decisive în apropierea de impozanta personalitate a Înalt Preasfinţiei Sale, ci faptul că preocupările mele ştiinţifice imediate m-au obligat să citesc amintirile sale despre patriarhul Justinian şi, mai apoi, "Memoriile". În ambele cazuri, lectura a urmat scrierii cărţii dedicate patriarhului Justinian şi studierii dosarului creat lui Valeriu Anania de către fosta Securitate. Adevăr/ficţiune Nu este deloc o regulă, dar adesea contemporanii nu deţin toate cheile, toate resorturile pentru a înţelege pe deplin ceea ce li se petrece în clipa prezentă. Abia când totul se prăfuieşte în arhive, istoricul, prin investigaţiile sale, are şansa să descifreze chipuri şi mecanisme obscure. Din această perspectivă, am rămas fascinat de forţa de "lectură a lumii" de care dispunea Valeriu Anania. În cazul patriarhului Justinian, părea că citise maldăre de documente, aflate în toate cotloanele posibile. În cazul "Memoriilor", primul sentiment a fost că, atunci când le-a scris, a avut înaintea ochilor dosarul creat de Securitate, iar povestea cu manuscrisul redactat în anii '70 şi depus la loc sigur în Statele Unite este chiar o poveste, creată în genul iscusitelor puneri în scenă din literatura veacurilor trecute, cu manuscrise găsite întâmplător sau cu mesaje în sticle plutind destinul pe apele lumii. Ştiu sigur că, în nici unul din cazuri, acest lucru nu s-a petrecut, ci totul se datorează voinţei de a cunoaşte şi înţelege pe Celălalt şi pe sine, bazându-se pe dreapta subiectivitate pe care un mare gânditor francez, Paul Ricoeur, o pune la temelia scrierii unei istorii "adevărate". Un sens ascuţit al istoriei străbate "Memoriile", remarcabile şi prin echilibrul prezenţei autorului-actor în cadrul firului narativ. Nu experimentăm deloc starea de enervare care ne cuprinde atunci când un memorialist ţine cu orice preţ să ne demonstreze că totul s-a învârtit în jurul său şi ce persoană remarcabilă şi de neînlocuit a fost. În acelaşi timp, nu există acea falsă smerenie a celui care se prezintă ca un simplu "martor tăcut, dar obiectiv" al mersului istoriei. Valeriu Anania se bucură de prezenţa celorlalţi, îi place să-i "citească", să-i asimileze experienţei proprii, dar în acelaşi timp nu uită să ne vorbească de propriile atingeri prin care i-a marcat pe contemporani. Asocierea involuntară pe care am făcut-o între "Memorii" şi dosarul de Securitate s-a datorat şi faptului că Valeriu Anania nu a lăsat deoparte nici una din problemele sensibile ale existenţei sale, abordând deschis, uneori polemic, subiecte pe care alţii ar prefera să le vadă definitiv îngropate şi uitate. Valeriu Anania a ştiut ce vrea de la viaţă şi a ştiut ce vor şi ceilalţi de la el, iar în "Memorii" răspunde fără înconjur atât celorlalţi, cât şi lui însuşi. Mitropolitul Bartolomeu spunea că nu-i place să poarte altă umbră în afară de cea făurită de soare, iar această afirmaţie a devenit, cel puţin pentru mine, un adevăr. Poate cândva, când sufletele oamenilor vor deveni mai puţin pătimaşe, se va putea vorbi senin şi de presupusa (de fapt imaginara) colaborare cu Securitatea, ca informator sau sub alte ipostaze degradante pentru statura morală a unui om. Cine va avea posibilitatea să citească în paralel "Memoriile" şi dosarul de Securitate ale Înalt Preasfinţiei Sale va avea serioase probleme în a stabili unde este adevărul şi unde este ficţiunea. Avem tendinţa firească să atribuim unui dosar întocmit de un "organ al statului" toate atributele de obiectivitate posibile. Literatul Valeriu Anania reuşeşte să introducă atât de mare tensiune între cele două discursuri adesea rivale, încât orice om cu mintea deschisă va fi nevoit să accepte că simpla raportare servilă la litera unui dosar ne poate conduce spre ficţiuni mai fantaste decât unele "Memorii", oricât de subiective. Peregrin prin lumi plurale Despre lucrurile acestea pot vorbi cu mult mai multă competenţă specialişti în teoria literaturii, hermeneuţii, semioticienii. Cu toate acestea, deşi nu am nici o competenţă în domeniu, mă arunc cu entuziasmul novicelui într-un domeniu extrem de complex şi complicat, deoarece aici mi se pare că am găsit "eticheta" pentru Înalt Preasfinţia Sa. Interesul stârnit de operele "istorice" m-au făcut să mă reîntorc la rafturile bibliotecii personale, unde aşteptau cuminţi "Amintirile peregrinului apter". Formidabil! Ani la rând căutasem din greu documente despre diferite personalităţi ale Bisericii noastre, pe când aveam atât de la îndemână, sub haina unor personaje literare, pe Gherasim Iscu, pe Vartolomeu Stănescu, pe Nifon Criveanu, pe Firmilian Marin, pe Olga Gologanu şi pe mulţi alţii, în ipostaze lesne recognoscibile şi în documentele de arhivă. Alături de ei, personaje imaginare, neinspirate de o persoană concretă, însă reprezentative pentru o stare sau ipostază a sufletului românesc. Se adăugau minunatul peisaj sărutat de mănăstiri al Olteniei şi o memorie culturală fantastică, toate adunate sub metafora peregrinului apter. Adevăr, ficţiune? Referenţialitate, nonreferenţialitate? Citind amintirile peregrinului, mi-am amintit de o expresie care mi-a plăcut enorm: "metafora vie". Este titlul unei cărţi a aceluiaşi Paul Ricoeur, pe care am citit-o "pe genunchi", fascinat de titlul ei, cândva demult, fără a pricepe prea multe din ea, fiind sortită la rândul ei pentru o (im)probabilă relectură. N-am prea înţeles ce vrea autorul să spună prin "metafora vie", însă instinctiv am lipit această "etichetă" de Valeriu Anania şi, asaltat de alte treburi, am lăsat acest rudiment de gând să dospească în ungherele minţii. Acum, când vestea trecerii la cele veşnice a mitropolitului Bartolomeu a devenit un adevăr dureros, nu cred să fi existat persoană care să-l fi cunoscut şi preţuit, care să nu se fi oprit din preocupările cotidiene şi să nu fi deschis, măcar preţ de câteva minute, o carte a lui Valeriu Anania. Aşa am făcut şi eu şi, amintindu-mi de "metafora vie", am deschis şi cartea lui Ricoeur. Este o carte grea, ce-mi aminteşte de geometrie sau de desen tehnic. Puţin probabil să am răgazul necesar pentru a o citi cum se cuvine. Din ce-am înţeles, "metafora vie" este echivalentă cu "producerea unei noi pertinenţe semantice, cu un plus de sens", presupunând faptul că "un aspect necunoscut, nerostit, este scos la iveală prin intermediul limbajului". Pentru Ricoeur, prin "metafora vie", există posibilitatea ca enunţul metaforic să fie referenţial, adică să vizeze un real extralingvistic, să redescrie realitatea, să aibă în ultimă instanţă valoare de adevăr, un adevăr secund (adevăr metaforic), imposibil de exprimat prin cuvintele folosite la modul uzual. Astfel, Ricoeur dezvoltă ideile altor gânditori, care acceptă că "sistemele simbolice fac şi refac lumea, reorganizând lumea în termeni de opere şi operele în termeni de lume" (Nelson Goodman). Harisma "metaforei vii" Cuvintele de mai sus se "lipesc" de Valeriu Anania şi dau sens metaforei peregrinului apter, atât de greu digerabilă dacă vedem teologia cu ochelari de cal, dar atât de fertilă, dacă ne amintim că în icoane şi în realitate îngerii stau alături de evanghelişti atunci când aceştia scriu Cuvântul Domnului, că noi, ca oameni, tindem asimptotic spre "viaţa îngerească", că memoria colectivă a umanităţii, transmisă prin cuvânt, face ca noi să asimilăm gândurile celor ce azi sunt numai pulbere, având speranţa că vom trăi mai departe, prin propriul nostru gând, în cei viitori. Dar mai multe ştie să spună însuşi Valeriu Anania, prin darul "metaforei vii". Câţi dintre noi nu am trăit clipe extraordinare, simţăminte unice, pe care am dorit să le transmitem celorlalţi, dar nu am putut? Personal, una din marile mele tristeţi e faptul că nu am deloc talent muzical, astfel că una din cele mai importante forme de expresie ale omului îmi este refuzată (cum spune un cântec celebru: Iâm just a singer without song, a singer without melody). Mă consolez ascultând muzica celorlalţi, trăind prin formele conturate de altcineva propriile simţăminte. Cuvintele par la îndemână. La urma-urmei, toţi ştim să vorbim, în timp ce muzica e un talent pe care e limpede că doar unii îl au. Cu atât mai frustrant e faptul că există momente când nu mai ştim să ne aflăm cuvintele şi nu putem să transmitem celorlalţi ce am vrea cu adevărat să spunem. Atunci, vine cineva care, cu o trăsătură de condei, ne luminează calea. Valeriu Anania a avut darul uluitor de a lumina prin cuvânt adevăruri greu exprimabile de ceilalţi, să pună pe notele rostirii simţăminte înăbuşite. Fiind şi un veritabil trăitor creştin, Valeriu Anania şi-a pus talantul în slujba adevărurilor fundamentale, pe care l-a exprimat în toate creaţiile sale, indiferent de natura lor formală. Succesul "Memoriilor" sale nu se datorează detaliilor "picante" sau dorinţei unora de a vedea "cum îl încondeiază IPS Bartolomeu" pe unul sau altul, ci faptului că avem de-a face cu o experienţă de viaţă fundamentată pe valori autentice, o experienţă ce nu poate decât să fie de folos lectorului, scrisă într-un stil fascinant. Talentul său a ieşit în evidenţă încă o dată cu prilejul noii tălmăciri a Bibliei. Poate Înalt Preasfinţia Sa nu ştia atâta greacă, latină şi ebraică cât cunosc unii specialişti, iar multe texte (cum sunt Cronicile), cu câteva mici îndreptări, sunt foarte apropiate de celelalte traduceri. Când vine însă vorba de Cântarea Cântărilor, de Psalmi şi de alte texte de aceeaşi natură, oricât de bine ai cunoaşte limbile şi sensurile cuvintelor, dacă eşti lipsit de harisma "metaforei vii", tălmăcirea iese şchioapă şi cu adevărat "trădătoare". Vorbeam la început de oceanul cuvintelor nerostite. Din perspectiva aceasta, mitropolitul Bartolomeu este o persoană privilegiată. În pofida vremurilor, el a luptat până la capăt ca, până la sfârşitul zilelor lăsate lui de Dumnezeu pe acest pământ, să ia cu el în mormânt cât mai puţine "cuvinte potrivite" nerostite. Astfel, ne-a ajutat pe noi să ne ducem mai departe rolul vieţii. Fragment din "Amintirile peregrinului apter" "Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste/ Îmi aduc aminte, poate/ Că făcui parte din toate?" (Arghezi) "Când intrarăm în biserică, pictorii lucrau de zor. Am spus că nu ştiu din ce pricină ei nu aleseseră pentru proba spălării o porţiune mai ferită, ci una la vedere, imediat în dreapta uşii dintre pronaos şi navă, unde se află imaginea lui Ioan Botezătorul. Sfântul se uita la noi cu chipul său cunoscut, de lumină sălbatică, dar din umeri şi de sub bureţii înfriguraţi ai meşterilor îi creşteau două aripi magnifice, de arhanghel viril, cu zborul în coardă. - Asta ce e? mai întrebă o dată insul, împungând cu degetul văzduhul icoanei. Mirmilion începu să-i explice că nu e vorba de un înger, dar nici de un sfânt ca toţi sfinţii, că aripile sunt un simbol iconografic al neprihanei, şi multe altele până când cei doi împricinaţi se lămuriră… Eu însă nu eram nici lămurit, nici împăcat. Din clipa în care stâlpisem ochii pe icoană, m-a prins un tremur în toată fiinţa şi o spaimă ca înaintea unei vedenii nălucitoare. Eram eu şi nu eram eu ca şi cum n-aş fi fost, gândeam eu şi parcă un altul gândea în mine, trăiam în clipă şi clipa se deşira ca un timp în derută… - Ioane, am şoptit, aripile nu sunt ale tale. Mă uit la ele şi mă cufund în mine ca-ntr-un vis. Ţi-o spune anonimul prin care ţi s-a dat un nume, ţi-o aminteşte unul din cei ce purtau ştergare la repejunile Iordanului. E mult de-atunci, poate că m-ai uitat, poate că nu m-ai ştiut niciodată. Ce eram eu? Un pui de slugă răsfăţată la curţile Celui-ce-este, un fuior de lumină care credea că zborul se poate face şi de-a berbeleaca. Asta eram. Când m-am jucat de-a ghemul prin pacea pământului, m-am pomenit lăbărţat ca o cârpă umblătoare, lăsând în urmă-i pulbere şi scamă. Am greşit? N-am greşit? Nu ştiu. Ştiu că de-atunci rătăcesc printre rosturile pământenilor şi că uneori îmi sângerează umerii, trezind în mine câte un crâmpei de amintire din vremuri şi lumi răzleţe. Am auzit că monahii ar fi îngeri în trup şi m-am pornit prin chinoviile lor, cu popasuri lungi, în gândul că aş putea să aflu ceva mai mult şi despre mine. Câteodată mi se pare că m-am găsit, dar de cele mai multe ori mă pierd în neştiinţă şi zadarnic aştept să mi se lumineze osânda. O, dacă aş fi om ca toţi oamenii, ce bine mi-ar sta omenitatea! O, dacă aş fi înger ca toţi îngerii, ce minunată mi-ar fi dezmărginirea! Iată însă că aripile mele nu mai sunt decât o rană ascunsă, iar înomenirea mea s-a poticnit întru începuturile ei. Două jumătăţi ar putea face oricând un întreg; eu nu sunt decât o rămăşiţă dintr-un sfârşit şi zvâcnetul întrerupt al unei curgeri. Zborul meu se petrece numai în somn, şi atunci numai la spicul ierbii, ca o adiere prin rouă. Am învăţat să umblu pe cele două picioare şi trăiesc bucuria pasului mărunt, dar uneori mi se pare că mă târăsc. Mi-e dor de aripile mele şi iată că le aflu acum atârnate de umerii tăi. O, nu te învinuiesc, tu niciodată nu te-ai încumetat să crezi despre tine mai mult decât ai spus. Eu le-am pierdut de mult şi nu le-am mai zărit şi ele rătăceau prin văzduh, iar zugravului nu i-a fost decât să le culeagă şi să ţi le lipească de umeri, făcându-te om înaripat, singurul, în timp ce dezaripatul din mine continua să rămână, şi el, nepereche… Tu te-ai luptat cu trupul şi l-ai biruit, eu m-aş lupta şi nu am cu ce. Tu eşti martor la judecată, eu de abia mă căznesc să fiu o biată mărturie…" (Valeriu Anania)