Viața Arhiepiscopului Adrian Hrițcu, între modestie și filantropie
Între ierarhii filantropi ai Bisericii noastre, un loc binemeritat îl ocupă părintele Arhiepiscop Adrian Hrițcu, de la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit anul acesta șapte ani (†23 februarie 2013). Înaltpreasfinția Sa a fost păstor al românilor ortodocși din Occidentul Europei între anii 1980 și 1990, în vremuri deloc ușoare pentru viața și misiunea Bisericii Ortodoxe Române.
Am avut binecuvântata șansă de a-l cunoaște pe Arhiepiscopul Adrian Hrițcu în ultima parte a vieții sale, când s-a retras la Mănăstirea Pogleț din județul Bacău, unde a și ales să fie înmormântat. Din cele pe care le-am văzut și le-am auzit, am înțeles că Înaltpreasfințitul Adrian a fost foarte atașat de oameni, cărora le venea în întâmpinare indiferent de starea lor socială.
Originar din localitatea Știubieni-Botoșani, Părintele Arhiepiscop Adrian Hrițcu s-a născut într-o familie modestă și muncitoare care a dat Bisericii și neamului cinci copii. A știut de mic să împartă bucățica de pâine cu cei din casă și cu ceilalți copii din sat. Peste ani, avea să arate o grijă deosebită față de nepoții săi dinspre frați, cărora le dăruia cărți, le cumpăra bilete la filarmonică sau la teatru și îi învăța întotdeauna să fie modești și respectuoși, contribuind astfel și la formarea lor sufletească. Având pe bunicul său dascăl la biserica din sat, s-a deprins încă din școala primară cu rânduielile de slujbă, dobândind o dragoste profundă față de cântarea bisericească. De altfel, aceasta îl va însoți toată viața, încurajându-l în clipele grele.
Mergând la Mănăstirea Neamț, unde a absolvit Școala de Cântăreți și Seminarul Monahal, l-a întâlnit aici pe harnicul și smeritul frate Constantin Ifrim, viețuitor al mănăstirii și elev al seminarului. O prietenie profundă se va lega atunci, care nu se va rupe nici la mormânt. În micul cimitir al Mănăstirii Pogleț, arhiepiscopul din Paris a ales să fie înmormântat chiar lângă prietenul său din seminar, devenit între timp ieromonahul Calistrat.
După ce a făcut stagiul militar s-a întors la Mănăstirea Neamț, unde a fost tuns în monahism și hirotonit ierodiacon. A urmat apoi studiile universitare la Institutul Teologic din București, timp în care a frecventat și cursurile practice de pictură bisericească de la Mănăstirea Plumbuita, sub îndrumarea părintelui Sofian Boghiu. Dragostea pentru frumos l-a ajutat mult să poată vedea latura pozitivă a oamenilor, față de care va arăta de-a lungul vieții o grijă deosebită. Un amănunt important pe care vlădica Adrian l-a istorisit unor apropiați este cel legat de profesorul Iustin Moisescu, pe care l-a avut dascăl la Institutul Teologic. Acesta, într-un moment nefericit al vieții sale, avea să se confrunte cu unele greutăți. Atunci, mai mulți studenți s-au mobilizat pentru a-l ajuta. Marele ierarh nu avea să uite acest sprijin venit din partea ucenicilor săi, printre care se afla și tânărul Aurel Hrițcu.
Întors în Moldova, a fost hirotonit ieromonah, primind mai multe ascultări în administrația bisericească. A fost stareț la mănăstirile Durău și Slatina, Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, exarh al mănăstirilor din Moldova și vicar-administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor.
Fiind un sprijin de nădejde al Mitropolitului Iustin, acesta l-a recomandat pentru demnitatea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, fiind hirotonit arhiereu în anul 1974. Monah de vocație, a știut să fie apropiat și de preoții de mir. Pe mulți dintre ei îi vizita la casele lor, îi ajuta cu cele necesare și se bucura dacă era armonie în casă. Pe copiii care veneau la împărtășit și mai plângeau îi liniștea, îi mângâia părintește pe creștet și, amintindu-și de copilăria sa, spunea preoților din Sfântul Altar: „Nu pot să-i văd pe copii plângând. Și eu am suferit când am fost mic”.
Nu se sfia să intre în casele modeste sau foarte modeste ale credincioșilor, unde poposea pentru câteva ceasuri, încurajându-i și identificându-se oarecum cu suferința și cu lipsurile lor. Dorea să-i cuprindă pe toți în dragostea sa, fiind atent în aceeași măsură să nu deranjeze pe cineva.
Practic și pastoral, vorbea oamenilor pe înțelesul lor, predicile sale având un profund caracter social. Spunea credincioșilor: „Adevărații creștini îmbunătățiți stau unii în fața celorlalți precum în fața unei icoane făcătoare de minuni. Este inutil să aprinzi lumânări la biserică și să bați metanii, dacă inima nu este plină de dragoste. Când oamenii se apropie de Dumnezeu cu credință și cu dragoste, atunci se apropie și între ei, iar când se îndepărtează de Dumnezeu, atunci se îndepărtează și între ei, unii de alții”.
Clericii și credincioșii apreciau bunătatea, vorba caldă, fața senină, slujirea frumoasă și degajată, așa încât prezența sa era o adevărată binecuvântare. Fiind un iubitor al frumuseții locașurilor de cult, îi aprecia mult pe preoții care slujeau frumos și care întrețineau sau ctitoreau sfintele biserici. El însuși a ctitorit o biserică monumentală în satul său natal, pe care a înzestrat-o cu toate cele necesare, înfruntând potrivnicia multor conducători ai vremii.
Cunoscând realitățile misionare din diaspora românească încă din vremea studiilor în Elveția, pe care le-a urmat în anul 1973, Sfântul Sinod l-a ales pentru slujirea de Arhiepiscop al românilor din Europa Centrală și Occidentală, începând această lucrare în anul 1980.
Tristețile îndepărtării de casă nu l-au înăsprit pe blândul ierarh, ci i-au permis să se apropie și mai mult de românii din Occident, chiar dacă unii dintre ei n-au dorit să-l primească în comunitate cu toată bunăvoința. Era apropiat de toți credincioșii, însă mai ales de studenți și de cei aflați în dificultate, pentru care avea întotdeauna câte un mic dar.
S-a făcut iubit și apreciat de toți cei de bună credință, împlinind îndemnul pastoral al Sfântului Apostol Petru: „Păstoriți turma lui Dumnezeu nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5, 2).
Ca arhipăstor și-a câștigat respectul și ascultarea celorlalți într-un mod pașnic și firesc, prin slujire și smerenie. Modestia care l-a caracterizat întreaga viață l-a ajutat mult să înțeleagă diferitele lipsuri ale oamenilor și să le plinească după a sa putere. Cât a fost arhiepiscop la Paris nu a avut un diacon care să-l însoțească și să-l ajute la slujbe, după cum pe bună dreptate se obișnuiește.
Mai ales vara venea în țară, în dulcea Moldovă, bucurându-se de ospitalitatea ierarhilor de aici. O prietenie strânsă și sinceră a avut cu Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, consăteanul său, care îl vizita adesea la Mănăstirea Pogleț, aducând astfel multă mângâiere arhiepiscopului încărcat de zile.
Cu toate că i s-a propus să vină la Centrul eparhial din Iași sau la Reședința Patriarhului Nicodim de la Mănăstirea Neamț, Arhiepiscopul Adrian a ales Mănăstirea Pogleț din ținuturile Bacăului. Atmosfera și mai ales oamenii pe care i-a întâlnit aici i-au cucerit inima: arhimandritul Arsenie Voaideș, ctitorul-înnoitor al mănăstirii, ieromonahul Calistrat Ifrim, duhovnicul chinoviei, și călugărițele harnice și jertfitoare, în frunte cu maica stareță, stavrofora Luciana Afloarei. A fost impresionat și de zona frumoasă, însă defavorizată, pe care o numea Sahara Bacăului. Când a ajuns pentru prima dată pe acele meleaguri, văzând sărăcia oamenilor, a exclamat în stilul său caracteristic: „Oh là là! Ce sărăcie în aceste locuri! Aici trebuie să rămân să dau și eu o mână de ajutor!” Și a dăruit din prisosul inimii tot ce a avut. Din economiile bătrâneților sale s-au construit câteva case pentru familii cu mulți copii și o frumoasă biserică în satul Băcioi, unde era o comunitate fără locaș de închinare, însă asaltată de prozelitismul sectar. Oamenii din acel sat, cei mai mulți de etnie romă, adeseori marginalizați și disprețuiți, au primit de la arhiepiscopul filantrop cel mai mare dar: o biserică unde puteau să-și boteze copiii, să se cunune, să se curețe de păcate și să își lucreze mântuirea.
Trăindu-și viața în discreție și osteneală, Arhiepiscopul Adrian Hrițcu rămâne în memoria și la inima celor cărora le-a făcut vreun bine în viață. Și nu sunt puțini. Pentru Înaltpreasfinția Sa se potrivesc foarte bine cuvintele prorocului David: Risipit-a, dat-a săracilor, dreptatea lui rămânea în veacul veacului (Ps. 11, 8). Fie ca Domnul să-i primească slujirea arhierească și bogatele milostenii și să-l răsplătească cu veșnicele bunătăți!