Părintele Ioan Cojan sau părintele cu Biserica în inima sa

Mă sunase să merg, ca în fiecare an în Postul Sfin­tei Marii, la o întâl­nire cu obștea mănăstirii și cu obștea duhovnicească mirenească adunată în jurul său. Stabilisem data de 6 august, praznicul Schimbării la Față. Cu câteva zile înainte, m-a sunat părintele Gavriil și mi-a spus că se va amâna întâlnirea noastră deoarece părintele Ioan a fost dus la spital. Suferea de mulți ani de o boală nemiloasă pe care a dus-o cu multă răbdare și cu negrăită dis­creție. În 29 septembrie, părintele Ioan Cojan, starețul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, a trecut la Domnul. A fost prohodit la 2 octombrie de Înalt­preasfințitul Părinte Irineu, chiriar­hul locului, împreună cu Prea­sfințitul Părinte Macarie, Episcopul românilor ortodocşi din Europa de Nord, cu metanie la mănăstirea părintelui Ioan și un număr nesfâr­șit de preoți.

Eu m-am apropiat de dânsul mai ales de la evenimentul inedit, smerit și măreț în același timp al Expoziției itinerante organizate sub genericul Crucea, în 2018, pentru a marca Centenarul României Mari. Când a început, nimeni nu se gândea ce dimensiuni avea să ia acea expoziție și ce impact avea să aibă asupra so­cietății românești. A plimbat ex­poziția prin toate orașele mari ale României, apoi la Chișinău și la Bruxelles. Principal colaborator în organizare, dar și crainicul expozi­ției a fost un alt om cu inimă mare, Costion Nicolescu. Doi oameni sme­riți, fără o notorietate cu iradiere națională neapărat, au organizat poate cel mai frumos eveniment de cinstire a Centenarului. Atunci am fost și eu invitat de către părintele Ioan să particip la câteva conferințe care însoțeau în fiecare nouă locație expoziția. De atunci, în fiecare an mergeam la o întâlnire cu obștea mică și cea mare a părintelui Ioan. Îl îndrăgisem mult pentru inima sa mare și jertfelnică, pentru curajul și râvna neobosită cu care se prindea în proiecte misionare mari, pentru simplitatea și delicatețea efuziunii sale creștinești iubitoare, pentru căldura graiului său, pentru dra­gostea cu care ne primea. Mă îndră­gise, el mai întâi, și mi-o arăta și mi-o mărturisea stăruitor și cuce­ritor. Am cunoscut mulți din fiii săi duhovnicești și am cunoscut la dân­sul și la aceștia cum prinsese conți­nut autentic înfierea în duh.

Părintele Ioan nu era numai un duhovnic care spovedea multă lume, nici numai un duhovnic care îi îndruma și-i sfătuia pe ucenicii săi pe căile dificile ale vieții. Era un duhovnic care le făcea loc ucenicilor în inima sa, un duhovnic care îi adopta cu multă dragoste pe cei pe  care-i spovedea, le devenea părinte și aceștia îi deveneau fii. Părintele îi iubea pe ei și ei își iubeau fără reținere părintele. Cadrul acestei înfieri erau, desigur, Sfânta Taină a Spovedaniei, Dumnezeiasca Liturghie și lucrarea misionară în general, dar suportul adevărat al acesteia era inima mare a părintelui care și-i asuma de bună voie, nu din obligație, cu iubire și cu multă grijă, dar și voia liberă a fiilor duhovnicești care intrau în această relație de dragoste. Se întâlneau, îi primea cu drag și-i ospăta la mănăstire, le purta de grijă și făcea eforturi deosebite să-i ajute. Îi cerceta cu timp și fără timp, îi implica în proiectele sale gospodărești, edito­riale, misionare. Am înțeles de la părintele Ioan că tot ceea ce pecetlu­iește paternitatea și filiația duhovni­cească este mișcare liberă reciprocă de dragoste, hrănită de harul dum­nezeiesc, este depășirea în sus a cadrelor instituționale, oricât de sacre ar fi acestea - adică a face mai mult decât îți cere datoria să faci - sau, poate mai corect spus, umple­rea lor cu mișcare liberă de dragoste a unuia către celălalt. În părintele Ioan am cunoscut încă o exempli­ficare a instituției necon­venționale a părintelui duhovnicesc, despre care vorbesc Sfântul Simeon Noul Teolog și alți mari Părinți ai Bise­ricii, și pe care am cunoscut-o în vea­cul nostru în cazul marilor pă­rinți duhovnicești a căror cu­prindere sau îmbrățișare duhovni­cească depășeau granițe, cadre instituțio­nale și jurisdicții. Părintele avea fii duhovnicești din toate ținuturile Ardealului, dar și din afara țării. Personal am cunoscut această stare de lucruri în relația mea și a multora asemenea mie cu Cuviosul Părintele nostru Sofian de la Antim. Venisem din diferite parohii sau locuri și ne așezasem sub epitrahilul Părintelui Sofian, iar acesta ne asumase, ne adoptase duhovnicește, ne îmbrăți­șase. La înmormântarea dânsului am văzut câți eram de mulți. După moartea dânsului am dorit timid să participăm la gestionarea moștenirii sale duhovnicești, simțindu-ne în­drep­tățiți să facem acest lucru în temeiul filiației noastre duhovni­cești. Obștea mănăstirii a revendicat oarecare exclusivitate, dar noi am cerut să fim lăsați să ne manifestăm și noi dragostea noastră de fii ai Părintelui. Părintele fusese starețul Mănăstirii Antim și părinte duhov­nicesc al obștii monahale, dar fusese și părintele nostru duhovnicesc. Și noi eram ai Părintelui, chiar dacă nu eram înscriși într-un catalog precum monahii mănăstirii. Eram o obște mare de fii duhovnicești, o familie reală duhovnicească a Pă­rintelui. Părintele Sofian nu fusese numai preotul la care ne spove­disem, ci și părintele nostru drag, iar noi eram fiii lui duhovnicești. Nu eram legitimați de cadrele insti­tuționale, dar eram legitimați de mărturia inimilor noastre iubitoare.

Același lucru am văzut și în jurul părintelui Ioan. La înmormântarea sa, curtea mănăstirii a fost inundată de o mare de oameni care l-au plâns cu adevărat ca pe părintele lor. Rudenia în duh e mai puternică decât rudenia de sânge, deoarece cea din urmă este dată, iar cea dintâi este dobândită cu voie liberă iubi­toare. Pereții mormântului, săpat lângă bisericuța mică de lemn, au fost garnisiți în întregime cu mul­țime de flori albe, înfipte floare lângă floare în pământul proaspăt. Prima dată vedeam un astfel de gest de dragoste a fiilor pentru părintele lor. Impresionant!

Părintele Ioan primise de la Bunul Dumnezeu descoperirea și darul simțului și conștiinței bise­ricești care se traduce prin dispoziția nesfârșită de a îmbrățișa. Adevărata conștiință bisericească este trăită de cel care își face Biserică în inima sa, lărgindu-și inima pentru a face loc celor pe care Bunul Dumnezeu îi dăruieşte spre slujire. În timpul pandemiei, un mare duhovnic al zilelor noastre, auzind cum ne plângem că ne-au fost închise bise­ricile și nu mai putem sluji, ne-a surprins spunându-ne: „Dumnezeu a închis bisericile ca să ne aducă aminte de Altarul și de biserica din inima noastră, unde putem liber și nestingheriți de nimeni, oricând și oriunde, să ne adunăm cu toți cei dragi ai noștri și să aducem jertfă și Liturghie Bunului Dumnezeu”. A fost pentru mine cea mai limpede înțelegere a preoției universale despre care vorbesc Scripturile și Biserica noastră. Cu adevărat, dacă luăm bine seama, participarea noastră la Dumnezeiasca Liturghie are și un conținut lăuntric, duhov­nicesc. A se vedea numai faptul că nimeni nu merge singur la Sfânta Liturghie, ci cu cei dragi ai săi, vii și morți, pe care îi are la propriu în inima sa, fapt pe care-l exprimă în scrierea lor pe pomelnic și aducerea la Altar. Ca să scrii pe cineva pe pomelnic trebuie să-l ai mai întâi în inima ta. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Cor. 6, 13) nu are un înțeles figurativ, ci unul propriu. Părintele Ioan descoperise, cultivase și trăise cultura inimii, a omului lăuntric. Obștea sau familia sa din afară erau adunate în inima sa ca biserică vie adusă Arhiereului Hristos și Tatălui ceresc în Duhul Sfânt. Cât de adevărat este cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Sunteți în inimile noastre, ca împreună să murim și împreună să trăim (2 Cor. 7, 3). Cine gustă din adevărul acesta al Bisericii, al adunării la un loc a cerului și a pământului, în inima sa, acela nu se mai satură îmbră­țișând oamenii. Părintele Ioan alerga neobosit în toate punctele cardinale să îmbrățișeze pe cei care-și deschideau brațele sau, mai bine zis, inimile! Același mare duhovnic citat mai sus a mai spus o vorbă mare, referitor la cultura inimii: „Numai lucrarea pe care o săvârșim în inima noastră ne va însoți în veșnicie!”. Aceasta este mângâierea noastră la plecarea dintre noi a părintelui Ioan, anume că a plecat purtând în inima sa Biserica vie a fiilor săi duhovnicești, dar și a fraților și prietenilor săi. Mângâierea dânsului și bucuria nespusă a Tatălui ceresc sunt că părintele Ioan, deși a plecat la Domnul, a rămas viu în inimile tuturor celor care i-au fost aproape și care sunt poporul și moștenirea sa. Rămâne zveltă și neterminată frumoasa catedrală ridicată de dânsul până la turla mare, împo­dobită deja de jos până sus în piatră sculptată și ornamente de cărămidă roșie, copie la scară mult mărită a bijuteriei arhitecturale care este biserica bolniței de la Cozia.

Iubite părinte Ioan, sfinția ta în cer și noi pe pământ să nu încetăm „a ne iubi unii pe alții ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treime cea deoființă și nedespărțită!”.