Viaţa de familie - o monotonie continuă?

Henry de Montherlant a fost unul dintre promotorii literari ai celibatului. Celibat înţeles nu în sensul religios, ci în cel de oroare faţă de căsătorie. Montherlant a pretins întotdeauna că nu poate înţelege de ce oamenii se căsătoresc şi că îi este clar că orice căsnicie este inutilă. Inutilă pentru că îi aduce pe cei doi în postura de a se minţi că încă se mai iubesc după câţiva ani. După Montherlant, orice lucru avea un sfârşit, prin urmare şi iubirea...

Într-un film relativ banal ca subiect am întâlnit o scenă deosebită. Un bărbat îşi pierduse soţia după 40 de ani de căsnicie. Din cauză că avea un chist pe obraz, a vrut, la 60 de ani, să se facă frumoasă pentru soţul ei. Operaţia în sine nu putea să o ucidă, dar anestezicul a avut acest efect mortal asupra ei. Un caz care se petrece o dată la 50.000 de situaţii... Cât de greu trebuie să îi fie unui om să accepte asta! Medicul nu a avut curajul să îi spună acelui bărbat în faţă deznodământul. Şi-a trimis asistenta, dar omul a interpretat acest gest drept o jignire şi l-a dat în judecată. Ros de remuşcări, medicul a plecat la locuinţa bătrânului să poată vorbi cu el. Bărbatul l-a întrebat doar atât: ce culoare aveau ochii soţiei lui? Medicul nu a ştiut să îi răspundă, a încercat să se scuze. Bărbatul a plecat, iar medicul a înţeles un lucru: omul nu voia explicaţii şi scuze. El voia doar ca medicul să-i împărtăşească durerea. Durerea de a fi singur după 40 de ani. Bineînţeles, Montherlant ne-ar spune că este un basm frumos, dar nu poate fi considerat drept argument... Ce ştie el însă? A văzut el vreodată acel soţ sau soţie, rămaşi singuri, cum îmbrăţişează după moartea omului drag obiectele pe care acesta le-a utilizat în timpul vieţii? Ştie, oare, cum plâng atunci când văd o simplă fotografie cu acesta? Dragostea unui cuplu impregnează până şi casa unde locuiesc. Obiectele sunt aşezate pentru un anumit ritm, pentru veşnicie. Cel rămas văduv nu poate decât să plângă în faţa unui drum abrupt. Vorbim de monotonie atunci când trec 40 de ani? Da, în toate cazurile vorbim de ea, dar nu în acelaşi fel! Dacă monotonie înseamnă să săruţi la fel aceeaşi femeie, sau să te uiţi la acelaşi serial în fiecare seară, sau să mergi la acelaşi restaurant timp de 30 de ani! Da, vorbim de monotonie. Vorbim şi de folosirea aceloraşi cuvinte. „Te iubesc“ cunoaşte poate aceeaşi modulaţie a glasului timp de 20 de ani. Este aceasta monotonia care distruge, care se joacă pervers cu nervii fiecăruia? Nu, este monotonia dragostei, în care fiecare gest repetă un ritual bine stabilit, care este, exterior, acelaşi, dar interior generează noi fiori de dragoste. A gustat, oare, Montherlant, din această monotonie? Ar fi trebuit măcar să vrea să guste într-o zi din ea. Dragostea nu este, într-un cuplu, veşnic nouă în gesturi în fiecare zi. Ar fi o absurditate, oricum. Fiecare cuplu are un anumit ritm sacru pe care îl respectă în tăcerea propriului cămin. Privirile, micile semne de atenţie (un pahar de apă pe care îl pui prima dată pentru ea, nu pentru tine!), dorinţa de a-ţi petrece timpul liber cu celălalt sunt lucrurile care se repetă frecvent, dar care sunt imperios necesare menţinerii dragostei. Monotonie, înţeleasă în sensul de „acelaşi ton“, acelaşi ritm comun pe care două personalităţi diferite reuşesc să îl păstreze. În aceasta constă secretul unei vieţi împreună timp de 40 de ani sau chiar mai mult. În lucrurile mărunte, repetitive. Nu gesturile eroice, nici suprizele bombastice nu reuşesc să facă diferenţa esenţială într-un cuplu. Ce sens are o excursie în Canare, dacă nu reuşeşti să îi acorzi atenţie persoanei iubite în timpul unui joc de fotbal? Pentru mine, personal, principalul motiv pentru care oamenii divorţează este acela că nu îşi respectă micile reguli de dragoste cotidiene. Unde nu există ritm, nu poţi vorbi de muzica iubirii, iar veşnicia pare foarte departe...