Viaţa în regie proprie

Am auzit recent o discuţie provocată de un tânăr care considera că viaţa în România a devenit fără nici o speranţă de realizare materială. "Cum să mai trăim în această ţară când copiii noştri nu au un viitor sigur? Ce pot eu să-i las copilului meu? Locuiesc cu socrii şi n-o să reuşesc să-mi cumpăr casa mea vreodată...", spunea el. Cine să-i conteste acestui om legitimitatea de a se revolta faţă de legi şi reguli anapoda? Parcă nu suntem majoritatea dintre noi în aceeaşi situaţie!... Ba unii stau cu chirie şi nu au în casă două salarii. Auzind astfel de tânguiri, m-am gândit că sărăcia poate arunca oamenii într-un butoi cu fiere clocotită în care ei se amărăsc continuu, reuşind să-i împroaşte şi pe cei din jur câte un pic. Şi m-am mai gândit că, de fapt, nu atât sărăcia face acest lucru şi nici reaua guvernare a unei ţări, cât lipsa de ancorare în credinţă şi ţeluri mai înalte, fără a fi idealist.

România, ţara aceasta care s-ar dori profund creştină, majoritar ortodoxă, şi ne-am dori-o astfel, are în ea atât de mulţi oameni care nu visează mai sus de acoperişul unei case, mai departe de parbrizul unei maşini şi dincolo de o leafă confortabilă pentru o familie cu un copil, cel mult doi. Cam atât îşi doresc românii de la ţara lor, de la viaţa lor. În aceste condiţii, am putea trăi oriunde. Mergem într-un trib unde grijile acestea nu-i stresează pe membrii săi decât la modul: "Azi ce mai vânăm?" Adăpostul este acolo asigurat uşor, hrana de pe o zi pe alta, naturală, fără grija pentru şcoli înalte şi goana după găsirea şi menţinerea unui job. Lui Dumnezeu nu-i mai lăsăm nimic în grijă? Facem noi singuri absolut totul? Facem noi toată regia vieţii noastre şi planificăm câţi copii să avem şi când, proiectăm ce avere să moştenească de la noi, ce meserie şi ce orizont spiritual să aibă? Parcă nu ne ajunge prezentul şi ne tragem peste cap o imensă pălărie de griji pentru îndepărtaţii ani din viitor pe care nici nu ştim dacă îi vom mai trăi.