Viaţa monahală de la Agapia la 1900
La începutul secolul al XX-lea, viaţa monahiilor din Mitropolia Moldovei şi Sucevei era reprezentată de numai şase mănăstiri, majoritatea din Arhiepiscopia Iaşilor: Agapia, Văratec, Agafton, Almaş şi Războieni, la care se adăuga Adam, jud. Tutova, din Episcopia Huşilor. Cea mai importantă mănăstire de maici din Moldova era Agapia, care pe lângă frumuseţea zugrăvelii săvârşite de Nicolae Grigorescu, aşezământul mai avea o şcoală pentru fete, ateliere, dar mai ales hărnicia celor peste 260 de maici care atrăgeau numeroase personalităţi ale României din acea vreme. Pentru autorităţile statului, Mănăstirea Agapia reprezenta deja un loc de vilegiatură, care mai târziu va fi un adevărat reper turistic. În schimb, pentru Biserică era unul dintre aşezămintele care nu cunoscuseră măsurile restrictive impuse de Cuza după 1860. Practic, Mănăstirea Agapia, ca şi Văratec, era unul dintre aşezămintele bine văzute în societatea românească, care ocupa un statut aparte în regimul atât de restrictiv de care beneficiau cultele în România regelui Carol I. În această perioadă, Mănăstirea Agapia era condusă de un consiliu economic în frunte cu stareţa Epraxia Cozmescu şi un consiliu spiritual format din patru maici. Călugăriţele erau îndrumate duhovniceşte de ieromonahul Veniamin Popescu, care avea metania la Mănăstirea Neamţ, ajutat în slujire de alţi şase preoţi numiţi de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.