Viaţa statuilor în Bucureşti

O capitală europeană ar trebui să se distingă de alte oraşe de rang mai mic, printre altele, prin arhitectură, parcuri şi statui. Despre arhitectură şi parcuri, numai de bine, în sensul că măcar de ar rămâne aşa cum sunt şi nu le-ar mai strica nimeni. Despre statui parcă ne dă inima ghes să spunem mai multe, mai ales că în ultima vreme peisajul şi aşa sărac în astfel de monumente s-a schimbat. Cu schimbarea peste noapte a amplasamentului unor statui ne-am familiarizat de-a lungul timpului şi am făcut anticorpi destui de când cu pelerinajul statuii Lupoaicei (Lupa Capitolina). În 1906, Roma a dăruit Bucureştiului, la aniversarea a 1.800 de ani de la cucerirea romană a Daciei, o copie a celebrului monument Lupa Capitolina, ce reprezintă legendara lupoaică alăptându-i pe Romulus şi Remus, întemeietorii Romei. Copia realizată în bronz de un grec anonim a fost amplasată iniţial pe un piedestal de piatră în curtea Arenelor Romane din Parcul Carol. Dorindu-se a fi mai în inima oraşului, statuia a fost mutată după doi ani în Piaţa Sfântul Gheorghe (pe atunci a Romei). În 1931, ceva a tulburat din nou liniştea Lupoaicei şi a fost dusă pe Dealul Mitropoliei, dar părerea specialiştilor în urbanism a fost că trebuie aşezată în micul parc de la Dorobanţi, unde a stat din 1965 până în 1997. Acest din urmă an i-a adus Lupoaicei locul cel mai potrivit pe care putea să-l aibă, după umila mea părere: Piaţa Romană. Dar nu i-a fost dat statuii să rămână pe loc, ba chiar şi hoţii au luat de mai multe ori câte o parte din micul ansamblu. Şi nu doar părţi, ci şi cu totul a fost răpită. Oricum, periodic, aventura mutării şi dispariţiei a bântuit acest monument, încât, acum, când se află în faţa magazinului "Bucureşti", te întrebi ce soartă o aşteaptă.

La sfârşitul verii trecute, drumul pribegiei l-au luat şi cele patru statui din faţa Universităţii: statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (operă în bronz a lui Albert Ernest Carrier-Belleuse, 1874), statuia în marmură a lui Ion Heliade Rădulescu (Ettore Ferrari, 1881), a lui Gheorghe Lazăr (Ion Georgescu - marmură, 1886) şi a lui Spiru Haret (Ion Jalea, marmură, 1936). Cel puţin, acestea din urmă au fost mutate cu scopul practic şi lăudabil de a se construi o parcare subterană de 400 de locuri în acea piaţetă, urmând să fie repuse pe locurile lor. Operaţiune costisitoare mutarea lor în Parcul Izvor, dar era singura soluţie, se pare. Ultima noutate în configuraţia citadină a monumentelor bucureştene este amplasarea statuii lui Carol I, reprezentat ecvestru, într-o dimensiune uriaşă pentru locul cu deschidere mică şi în vecinătatea clădirilor destul de scunde din faţa Muzeului Naţional de Artă. Ideea este cât se poate de nefericită, credem noi, pentru că, deşi vecinătatea cu fostul Palat Regal este un argument pentru amplasament, nepotrivirea cu restul îţi provoacă mai întâi mirare, pe urmă te sperie prin masivitate, apoi te amuză. Spunea cineva hâtru: "Carol a fost un om mare. Acum ce să facem: în loc de calul ăsta de 4 metri să punem un ponei şi în loc de rege să-l punem pe premier?" În Bucureşti există două facultăţi de arhitectură peisagistă, una la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu", alta în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară. Dacă specialiştii în domeniu nu sunt consultaţi, apar tot felul de glume în peisajul nostru urban. Aşezăm statui şi monumente nepotrivite nici cu locul, nici cu momentul istoric pe care dorim să-l evocăm, apoi le mutăm, le dăm jos, le ducem departe, le dosim ori le scoatem în faţă când nu trebuie. "Crucea secolului", atât de controversată, din Piaţa Charles de Gaulle, a fost şi ea mutată, în schimb, hidosul "Cartof tras în ţeapă" din Piaţa Revoluţiei, deşi criticat, rămâne pe loc. Prea e totul relativ când vine vorba de monumentele care ar trebui să ne împodobească oraşul şi să vorbească locuitorilor şi vizitatorilor despre trecutul nostru. Ungurii au, de exemplu, un parc special amenajat numai pentru statuile din perioada lor stalinistă. Noi am aruncat statuia lui V.I. Lenin şi a lui Petru Groza lângă zidul de la Mogoşoaia, spre deliciul hoţilor de bronz. Mihai Buculei, un sculptor talentat şi care are un monument superb cu un înger, nu-şi poate expune lucrarea în spaţiul public pentru că nu doresc aceia care hotărăsc frumuseţea sau sluţenia Capitalei. Mai mult decât atât, de ce n-am avea oare statui care reprezintă momente din istoria creştinismului românesc? Monumente în mozaic, care rezistă mult în timp, în piatră, în bronz. Nu de sculptori talentaţi ducem lipsă, ci de voinţa de a înfrumuseţa viaţa altora prin înfrumuseţarea oraşului, de grija pentru cei care vor veni.