Vicleana mândrie
Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric Românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 313-314
„Sosind Platon în Muntele Athos, a mers prin toate mănăstirile și sihăstriile să-și găsească un iscusit povățuitor. Dar, negăsind un duhovnic după dorința lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile în multă lipsă și osteneală, în rugăciune și citirea Sfinților Părinți, în lacrimi și priveghere ziua și noaptea.
Nevoința fericitului Platon în singurătate era destul de grea și anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi și cântarea psalmilor. Mâncare primea o dată la două zile și atunci numai pesmeți și apă, afară de sâmbete, Duminici și praznice. Iar sărăcia lui era covârșitoare. (...)Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăția lui.
(...)În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte marele stareț Vasile de la Poiana Mărului și a zăbovit câteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, starețul Vasile l-a călugărit pe Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi bătrânul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoința pustnicească și să-și aleagă calea împărătească, zicând:
- Toată viața monahicească se împarte în trei părți: întâi viața de obște; a doua petrecerea în doi sau în trei, numită și calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; a treia este nevoința de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaților sfinți și desăvârșiți.
În timpul de față însă, unii călugări și-au născocit al patrulea fel de rânduială monahicească. Fiecare își face chilie unde îi place, trăiește singur și se conduce singur după voia sa. Aceștia nu sunt adevărați pustnici, ci niște samavolnici, pentru că și-au ales un chip de viață care nu este după măsura puterilor lor, lepădând ascultarea obștească.
Unii dintre aceștia zic: Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi, ca să mă feresc de grăirea deșartă și de osândirea altuia. Dar știi tu oare, prietene, că aceste vorbe ale tale mai mult te rușinează decât te îndreptățesc? Pentru că și Părinții Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească, iar mândria, părerea de sine, viclenia și altele asemenea îngâmfă și fac pe om trufaș.”
(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)