Vigilenţa faţă de cuvânt la Părinţii pustiei

La Părinții pustiei paza limbii ține de însăși lucrarea lăuntrică a omului. Cuvântul dezvăluie ceea ce se petrece în inimă, iar odată rostit, se întoarce asupra inimii și o poate tulbura sau, dimpotrivă, o poate păstra în pace. De aceea, cumpătarea în vorbire apare în apoftegme alături de cumpătarea în hrană, de rugăciune, priveghere și smerenie. Spre pildă, un Bătrân îndeamnă ca omul să mănânce cumpătat, „să vorbească cu băgare de seamă”, să se roage și să vegheze, așezând astfel stăpânirea cuvântului în cadrul mai larg al stăpânirii de sine. Legătura dintre diferitele forme ale înfrânării este exprimată și mai limpede într-o altă apoftegmă: „cel ce-şi va stăpâni pântecele îşi va putea stăpâni şi necurăția şi limba”. Paza limbii nu este, așadar, o virtute izolată. Omul care nu pune hotar dorințelor sale va avea dificultăți și în a pune hotar cuvintelor. De aici importanța „măsurii”, numită de același Bătrân „bogăția sufletului”.

Tăcerea

Patericul merge însă mai departe, afirmând că tăcerea constituie o formă de adunare în sine și de stare înaintea lui Dumnezeu. Avva Isaia formulează memorabil această pedagogie: „Să-ţi placă mai degrabă să taci decât să vorbești, căci tăcerea adună bogăție iar vorbirea o împrăștie”. Imaginea este deosebit de sugestivă. Viața lăuntrică presupune o „adunare” a puterilor sufletești, pe când vorbirea nestăpânită le risipește. Omul care vorbește neîncetat se împrăștie printre oameni, întâmplări, judecăți, explicații și dispute. Tăcerea îl întoarce spre propriul sine. Dar nici tăcerea nu este bună prin ea însăși. Un Bătrân distinge între două feluri de a tăcea: există o tăcere ce vine din slava deșartă, pentru ca omul să se pună pe sine în valoare, și există tăcerea celui care Îi urmează lui Hristos; numai aceasta din urmă este virtuoasă și bine primită. Prin urmare, nu simplul fapt că cineva vorbește puțin îl face duhovnicesc. Și tăcerea poate ascunde mândrie, dispreț sau dorința de a crea o anumită imagine despre sine.

Discernământul cuvântului

Adevărata cumpătare presupune discernământul cuvântului. Avva Isaia spune: „Înțelep­ciune nu înseamnă să vorbești, ci să știi numai când trebuie să vorbești, să cunoști vremea potrivită”. El cere ca omul să fie cu luare-aminte înainte de a vorbi și să lase loc răspunsului celuilalt. Așadar, alternativa la vorbirea excesivă nu este mutismul. Există un cuvânt necesar, folositor și potrivit momentului. Cumpătarea înseamnă tocmai puterea de a discerne când și cum trebuie rostit acel cuvânt. În acest sens, Patericul ne oferă chipul unui om numit Daniel, care își făcuse canon „din a nu vorbi decât dacă era neapărat nevoie”. Era cumpătat în fiecare dintre cuvintele sale și le rostea cu smerenie. Avem aici un criteriu practic extrem de actual: înainte de a vorbi, omul poate să se întrebe dacă ceea ce urmează să spună este într-adevăr necesar. Câte dintre cuvintele unei zile ar mai fi rostite dacă ar trece printr-o asemenea sită? Paza limbii devine cu atât mai importantă în relația cu aproapele. Una dintre cele mai primejdioase forme ale necumpătării este vorbirea de rău. Părinții leagă direct iubirea de refuzul de a răspândi răul despre celălalt: dacă omul îl iubește pe aproapele, „nu va lăsa să-i scape nimic rău despre acesta”. Iar învinovățirea aproapelui este privită cu o severitate și mai mare: cel care ajunge să-l judece pe celălalt se așază, simbolic, în locul Judecătorului. Aceasta explică de ce paza gurii devine esențială mai ales în vremea mâniei. O apoftegmă descrie cu mare finețe traseul patimii: mânia poate pătrunde în inimă, se poate arăta pe chip, poate trece apoi în vorbire și, în cele din urmă, în purtare. Dacă nu am izbutit să o oprim la nivelul inimii și ea s-a arătat deja pe chip, Părintele recomandă: „să punem strajă gurii noastre şi să nu vorbim”. Uneori, cea mai înțeleaptă reacție în mijlocul unei dispute nu este găsirea celui mai puternic argument, ci amânarea cuvântului până când inima își recapătă pacea.

Versatilitatea cuvântului

Patericul avertizează și asupra mecanismului prin care o conversație aparent nevinovată poate degenera. „Totul începe cu o vorbă spusă fără un rost”, după care se poate instala vorbirea deșartă, iar mintea se îndepărtează treptat de rugăciune, isihie și frica de Dumnezeu. Mai mult, Bătrânul observă că uneori chiar atunci când credem că vorbim „despre evlavie sau despre îndreptare”, nu facem decât să dăm frâu liber propriilor gânduri și patimi. Este o observație de mare subtilitate: nu numai subiectul conver­sației contează, ci și starea sufletească din care vorbim. De aceea, Părinții iau foarte în serios avertismentul evanghelic despre „orice cuvânt deșert”. Întrebat ce înseamnă acest cuvânt al Domnului, un Bătrân răspunde într-un mod cu adevărat ascetic că este mai bine să rămâi în tăcere, deoarece, în timp ce omul începe să rostească binele, se poate strecura și răul. Nu trebuie să înțelegem aceasta ca pe o osândire a comunicării, ci ca pe o chemare la trezvie: cuvântul bun poate aluneca ușor spre laudă de sine, judecarea celuilalt, curiozitate, indis­creție sau ceartă.

Smerenia cuvântului

Mai există însă o dimensiune esențială: smerenia cuvântului. Avva Ghelasie îndeamnă să nu vorbim „cu trufie, nici cu semeție, şi nici într-un fel aspru”, ci cu blândețe, răspunzând tuturor cu bunăvoință. Iar Avva Isaia formulează un principiu și mai radical: „Să nu vorbească limba ta, ci faptele tale; iar cuvintele să-ţi fie mai smerite ca faptele”. Cuvântul creștinului nu trebuie să fie mai înalt decât viața lui. Cu cât omul vorbește mai mult despre ceea ce el însuși nu trăiește, cu atât se mărește distanța dintre imagine și adevăr. Pentru omul contemporan, aceste îndemnuri sunt poate chiar mai actuale decât pentru locuitorul pustiei. Astăzi nu vorbim numai prin glas. Vorbim prin telefon, mesaje, comentarii, rețele sociale; putem judeca, răni sau răspândi un cuvânt despre cineva într-o clipă. Tehnologia a multiplicat enorm puterea cuvântului, dar nu și discernământul nostru. Tocmai de aceea vechea nevoință a înfrânării limbii poate deveni o adevărată asceză a comunicării. Prin urmare, paza limbii nu urmărește să facă omul tăcut cu orice preț, ci stăpân pe propriul cuvânt. Problema nu este cât vorbim, ci din ce inimă izvorăște vorbirea noastră. Când inima se liniștește, cuvântul își găsește măsura; iar când cuvântul își găsește măsura, el nu mai risipește „bogăția” sufletului, ci poate deveni purtător de pace.