Vin brumele

Până la impunerea în uzul curent a numelor oficiale de astăzi ale lunilor anului, în vorbirea populară şi în cea familiară, pentru lunile friguroase s-au folosit câteva denumiri ce au la bază lat. bruma, -am "timp de iarnă". Pornind de la descendentul dacoromânesc al acestui cuvânt, brumă, s-au format numele brumar şi brumărel, ca şi compusele brumar cel mic şi brumar cel mare, pentru a numi diferite luni, începând cu septembrie şi terminând cu decembrie (în aceeaşi situaţie se află şi cireşar, nume pentru diferitele luni în care înfloresc cireşii în diferite zone ale ţării, dar şi pentru cele în care se coc cireşele).

Mai târziu, probabil când s-au tipărit calendarele, în care numele oficiale, ale limbii literare, apăreau (şi apar şi astăzi) dublate de corespondente populare, s-au produs, treptat, distincţiile de "logicizare", pe baza unor formule preexistente, din vorbirea populară. Acestea au fost consemnate mai întâi de George Săulescu (Ce este calendariul, în Almanah de învăţătură şi petrecere, Iaşi, 1847) şi au fost cunoscute mai ales prin textul pus în circulaţie de Alecsandri, în nota la balada Brumărelul (1866). De altfel, Săulescu pare să fi fost primul care a sintetizat criteriile acestui sistem denominativ: sunt nume "ce dau românii lunilor... potrivit cu timpurile anului". Iată explicaţiile lui Săulescu: "[pe] "octombrie, [îl numesc] brumărel [lună] a brumei mici", iar "[pe] noemvrie brumari sau promorari (a brumei mari şi a promoroacei)". Explicaţia numelui primei dintre aceste luni la Alecsandri este foarte apropiată: "Brumărel este numele lunei lui octomvrie, când încep a cădea brume mici". Dar nici unul din cei doi scriitori nu a "inventat" diminutivul; brumărel apăruse deja într-un text de ştiinţă popularizată, semnat de Ion Ionescu de la Brad, din 1845 (Calendar pentru bunul gospodar, tipărit la Iaşi, la "Cantora Foaiei Săteşti"): "Semănătura grâului de toamnă se începe a se face la 15 măsălar şi se urmează în vinicer, în brumărel" (p. 173). La acest autor găsim şi denumirea populară pentru luna noiembrie: "în Brumar săvârşim culesul tuturor roadelor" (p. 211). Cât despre denumirile compuse, acestea apar în diferite texte, cum ar fi o zicală inserată în Calendarul pe anul de la Hristos 1844, tipărit la Buda: "Ce nu poate cuptor [iulie], agust şi răpciuni [septembrie] coace, brumarul mic nu poate frige", ca şi în vorbirea unui ţăran din zona Haţegului, după un text înregistrat de Ovid Densusianu: "După răpciuni, [urmează] brumar; sânt doi brumari: unu mic şi unu mare; ş-apăi vine andrea" ( Graiul din ţara Haţegului, 1915, p. 173). Chiar la Alecsandri însă, în versurile baladei citate, brumărelul pare a fi o denumire generică pentru timpul friguros, un nume al toamnei personificate: "Eu sânt, dragă, Brumărelul, / (îi răspunse voinicelul). / Eu vin seara, pe răcoare, / De mă culc pe sân de floare, / Şi când plec voios cu soare / După mine floarea moare!". Şi tot aşa se prezintă lucrurile la Blaga, pentru care bruma este o constantă a numelor lunilor de toamnă şi o constantă a poeziei toamnei. Copleşind vegetaţia ("Şi soarele mai este. / Cu foarfece, cum umblă, / El pomilor le taie / în brumă altă umbră"; Toamnă de cristal ), evocatoare prin contrast cromatic şi amintind efectele rotirii crugului ("în cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dâră de lumină, / înaintăm prin foi, prin aur răvăşit, prin brumă fină"), bruma, în lumina rece a anotimpului, are pentru poetul ce a cântat "mirabila sămânţă" semnificaţia de sfârşit al fertilităţii florilor: "De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar, / polenul ar mai fi putut să fie încă - jar" (Brumar). Dar frumuseţea toamnei este sărbătorită sau măcar invocată în zona imaginarului şi printr-unul din numele de factură nouă date copiilor: dacă prenumele Mugurel este o creaţie a speranţelor primăverii, recentul apelativ Brumărel, în fond tot unul de alint, poate fi interpretat ca o proiecţie a acceptării frumuseţilor toamnei.