Vintilă Horia, Goncourt-ul refuzat

Anul acesta, în primăvară, s-au împlinit 20 de ani de când s-a stins Vintilă Horia, autor mai bine cunoscut în lumea hispanică decât la noi în ţară. Pe adevăratul nume, Gheorghe Caftangioglu, el a făcut parte din generaţia nefericită a lui Eliade, Cioran, Noica, silit să rămână în străinătate pentru a-şi scăpa pielea, dar nici acolo nefiind ferit de pericolele care veneau dinspre Răsărit.

 

El, după cum se ştie, este singurul român căruia i s-a acordat premiul Goncourt pentru romanul "Dumnezeu s-a născut în exil", premiu care, caz unic, deşi atribuit, nu i-a mai fost decernat din cauza propagandei ostile făcute de autorităţile române în cârdăşie cu membri influenţi ai partidului comunist francez. Vintilă Horia a fost până la urmă nevoit să refuze premiul fiindcă ceea ce i se cerea, adică să facă plecăciuni în faţa regimului de la Bucureşti, i se părea mult prea degradant. În felul acesta se poate spune că am ratat singurul premiu mare acordat literaturii române - excepţie face acum Norman Manea cu Medicis Etranger pentru "Întoarcerea huliganului" -, deşi acel roman, scris în franceză, intra în patrimoniul literelor din Hexagon. Dar fiind vorba de Ovidiu, de exilul său la Marea Neagră şi de faptul că Vintilă Horia, deşi scria perfect în trei limbi străine, franceză, spaniolă, italiană, rămânea totuşi scriitor român, considerăm că acel Goncourt ar fi fost al României.

 

 

Universul literar al acestui remarcabil autor, dar încă o dată spunem insuficient preţuit, este inconfundabil. Tema lui favorită este exilul din a cărui licoare amară a băut până la moarte. Dar amărăciunea a ştiut s-o distileze estetic în aşa fel, încât cărţile sale importante au ca principală caracteristică o melancolie răpitoare a cărei adiere n-o putem goni. Vintilă Horia a făcut din actul de cultură un sentiment profund, ceea ce dă paginii sale autenticitate şi o fereşte de orice fel de balast. Atras de tema exilului nu putea să nu se ocupe de o figură exemplară a "secolului de aur" hispanic, pictorul fugit ca şi el din Balcani în Iberia, El Greco. "Un mormânt în cer" este un roman despre artă şi iubire, ambele îmbrăcate în acelaşi sentiment al tristeţii că nu mai eşti acasă şi de aici ardoarea de-a recupera casa prin acele mijloace care nu sunt la îndemâna oricui. Înainte de-a muri, în 1992, el a încredinţat Editurii Cartea Românească un roman inedit, "Mai sus de miazănoapte", în care încerca să reconstituie ceţosul Ev Mediu autohton de pe vremea lui Ştefan cel Mare, compensând lipsa de documente cu o fantezie de mare rafinament. Cartea este făcută în duhul acelor vremuri îndepărtate, chiar mai mult decât a realizat bunăoară Sadoveanu şi, spre deosebire de alţi autori, evită parabola sau alegoria facilă cu trimiteri grosolane spre contemporaneitate. Deşi spirit net anticomunist, Vintilă Horia a evitat o publicistică vehementă. Deja era scârbit sau obosit de ce scrisese în tinereţe în periodice de extremă dreaptă - de unde i s-a tras şi răul - pentru a o lua de la capăt într-un domeniu atât de alunecos ca acela ideologic. A dorit toată viaţa o detaşare smerită, chiar dacă nu lipsită de fast estetic. Nu putea să facă parte din lumea monahilor, dar o ţâră de sânge sihastric tot pulsa în inima sa care a visat mereu, ca în roman, un mormânt în cer. Probabil că îl şi are şi dacă, mai devreme sau mai târziu, posteritatea îi va face deplină dreptate - ceva tot am obţinut pentru recuperarea memoriei sale - dintr-o asemenea perspectivă înaltă aceasta contează prea puţin.